Daca e de castigat, hai sa ma sacrific eu

In caz ca avea cineva inima indoita, impaturita in patru,  sau direct trantita ca material de origami la gandul ca va castiga premiul de la Fredo&Pidjin, ei bine….PA!

Ze Grand Prize imi apartine. Stiu, suferinta e enorma si eu am indurat-o atunci cand nu am castigat la concursul de desenat propriul episod. Dar acum mi-am luat revansa.

Ca sa evit mii de ochi atarnati la fereastra mea in speranta de a zari macar un coltisor din ceea ce eu am si ei nu, promit sa pun cu prima ocazie o poza de la intalnirea celor doua entitati malefice , „operatiunea de pidjinuire” sau mai complicat spus, imbracatul cu tricoul.

Senzational! Exarhu ma citeaza in EVZ!

Daca eu inca nu am ajuns sa imi dau cu litera in vreo publicatie, imi vin altii in ajutor. Asa nici nu ma mai obosesc sa trec pe la vreo redactie, desi tare mi-as dori sa ma angajeze careva pana nu imi pierd avantul creator.

Fara prea multe povesti, articolul lui Razvan Exarhu se gaseste clicaind aici, iar vorbele mele de duh le reproduc in continuare:

<<Am păstrat pentru final comentariul care e bun şi de punct de plecare, şi de concluzie pentru uşurătatea şi profunzimea tuturor lucrurilor cu care putem face pace. “Când eram în Franţa şi încă stăteam pe gânduri dacă să îmi prelungesc şederea sau nu, s-a întâmplat trebuşoara următoare: o prietenă din România a venit în vizită şi ne-am băgat în duşurile care erau la comun, eu în unul, şi ea în cel de alături. Şi 15 minute, cât a ţinut bălăceala, am cântat împreună cât mai afon şi mai tare posibil «Marine, la nunta ta», de Liviu Vasilică. Bucuria acelui moment mă face să apăs pe «add comment» acum, din camera mea de cămin din Bucureşti.”>>

In final, multumiri Alexandrei, aka „o prietena”.

PS: Stiu ca am facut parte doar dintr-un sondaj pe blog, dar nu-mi stricati bucata de soare doar pentru ca aveti voi ochelari de vazut realitatea.

Cu ce va laudati: masina sau femeia?(Pimp my bride)*

Femeile sunt sau nu la acelasi nivel cu masinile in viata unui barbat?

Imagineaza-ti doar situatiile astea valabile pentru ambele insotitoare de zi cu zi:

1. O ai din liceu/facultate.  Atunci toti te invidiau si iti spuneau ca e foarte tare, dar acum nu mai e chiar asa. Inca arata decent, isi face treaba, dar colegii tai de atunci au altele noi, nu mai umbla cu vechituri. Tu inca mai oscilezi daca e mai rentabil sa ii aduci imbunatatiri sau sa o dai in programul „rabla” si sa iti iei una noua.

2. A fost nevoie de multe salarii puse in loc de sapunul Duru in raftul cu haine ca sa poti sa o ai langa tine. Asa, pentru cateva ture,  puteai sa spargi niste euro, dar iti trebuiau bani seriosi daca vroiai sa o ai pe termen lung. Isi pierde toata valoarea daca nu o duci la cele mai bune spalatorii si nu ii adaugi in fiecare sezon ceva nou, ceva care sa o faca pe a ta cel mai bun exemplar dintre miile din serie.

3. Ai 45 de ani si sufletul tau tanar se zbate intr-un  inceput de burta, i se face frig pe sub chelie, iar cuvantul „potenta” ii trezeste fiori. De speranta. Nu mai convingi pe nimeni cu bilete cumparate la concerte rock, pentru ca oricum le iei in zona VIP si stai pe scaun balanganind cuminte din cap pana se termina.

Asa ca lasi ce ai acasa, tot ce iti aminteste de cat ani ai, si evadezi alaturi de un model din noua generatie. Cei in situatia ta sunt mandri de tine si regreta in secret ca nu au si ei curajul sa faca asta.

Ei, seamana sau rasare treba asta cu asemanarea dintre femei si masini?

Primul de la care as vrea sa aflu o parere despre competitia femeie-masina in viata unor barbati este Bobby Voicu. Nu il suspectez de nimic, doar am vazut cat de importante sunt masinile pentru el. Daca nu imi raspunde o sa cred ce vreau eu ca un bun jurnalist, ba chiar o sa inventez si un citat.

*(in caz ca nu va amintiti, era o steluta in titlu si aici urmeaza povestea ei. Povestea Stelutei!):

Nu e deloc surprinzator pentru mine ca orice am traduce din argoul negrilor din America (si al tau,  Eminem, my true nigger with sun proof skin!) suna ca un vers de manea. Spre exemplu, titlul meu ar fi „Tuneaza-mi nevasta”.

Din decembrie ma lupt cu o carte. Pana acum am mai dobrat vreo trei  pe langa ea, dar asta nu ma lasa. Mai ceva ca zmeul din povesti, ma opresc fara vlaga dupa doua pagini. Si pentru ca nu am un corb de la care sa cer apa vie, ma uit pe geam si debitez prostii.

Asa mi-a aparut cliseul asta din titlu, la care am vazut dupa o cautare pe Google ca deja se obosisera altii sa faca si clip.

Ultima poezie care mi-a intarit tahicardia

Prima leapsa de pe noul meu blog vine de la unul din cei care m-a convins sa si revin la scriituri online: Adrian Ciubotaru

De obicei, mi-e frica de poezii noi. Mi-e frica de o dezamagire, ca atunci cand ai iesit dintr-o relatie cu mai multe bune decat rele, si incerci cu toate puterile sa nu il compari pe actualul cu fostul. Cu toate acestea, oamenii carora le-as duce un Paracetamol in miez de noapte stiu ce imi place. De aceea imi aduc ei poezia langa mine vazand ca eu nu ma apropii de ea.

Cadoul meu de inceput de 2009 a fost Pablo Neruda- Veinte poemas de amor y una canción desesperada. Nu stiu daca poezia cu numarul 15 mi-a ramas in minte pentru amintirile pe care mi le trezeste, pentru placerea de a o citi in limba natala a autorului, sau pentru bucuria de a descoperi un autor nou fara a fi dezamagita. Fara alte introduceri, iat-o:

Poema 15

Me gustas cuando callas porque estás como ausente,
y me oyes desde lejos, y mi voz no te toca.
Parece que los ojos se te hubieran volado
y parece que un beso te cerrara la boca.
Como todas las cosas están llenas de mi alma
emerges de las cosas, llena del alma mía.
Mariposa de sueño, te pareces a mi alma,
y te pareces a la palabra melancolía;
Me gustas cuando callas y estás como distante.
Y estás como quejándote, mariposa en arrullo.
Y me oyes desde lejos, y mi voz no te alcanza:
déjame que me calle con el silencio tuyo.
Déjame que te hable también con tu silencio
claro como una lámpara, simple como un anillo.
Eres como la noche, callada y constelada.
Tu silencio es de estrella, tan lejano y sencillo.
Me gustas cuando callas porque estás como ausente.
Distante y dolorosa como si hubieras muerto.
Una palabra entonces, una sonrisa bastan.
Y estoy alegre, alegre de que no sea cierto.

E atipic sa imi placa o astfel de poezie, prea romantica pentru felul in care concp eu viata, dar a fost prima la care m-am gandit cand am ctit leapsa de la Adrian. Mai departe o daruiesc lui Andi Bob cadou de absolvire.

Please, introduuuuce yourself!

Acum 6 ani, stomatologul meu m-a intrebat cati ani am si apoi a tinut neaparat sa imi spuna un secret. De fat, mi-a spus asta ca si cum Sfantul Graal continea doar un bilet cu acest mesaj:

” Cel mai imortant in viata e preludiul. Daca ala e bun, restul nici nu mai conteaza”.

Bien sur ca la 16 ani n-am putut decat sa ma hlizesc. Toate pana pe 23 octombrie 2006. Atunci viata mea s-a schimbat radical. Am aflat ca foreplay is the real deal. Cum? Pai am dat click-ul din fiecare luni prin lumea malefica a porumbeilor mei preferati, Fredo si PID’JIN. Daca pana atunci imi erau simpatici, de la acel eisod am ramas dependenta. Vorbesc despre acest episod: Fate no more. Care-i faza in el? Pasaricile astea rele mi-ai aratat cum vorba multa fara actiune nu te aduce pana la preludiu. Si ma ales episodul asta chiar e bazat pe darul primit de PID’JIN de la ursitoarea zapacita: wordplay. Ador jocurile de cuvinte, in romana, engleza, spaniola, nu conteaza, ma intereseaza doar efectul lor si felul in care poti sa intorci  fraza ca sa ii dai cuiva peste cioc. Iar felul in care PID”JIN transforma o replica banala de facut cunostinta intr-o aluzie sexuala de agatament este EXACT genul meu de gluma pe care as fi facut-o si eu daca aveam ce sa „introduuuce”.

Din acest episod invatam dragi copii cum nu conteaza ce zici ca sa ajungi la polemici orizontale (asta daca esti un clasic), conteaza doar sa stii ce invarti pana cand ajungi sa expui argumentul final. Care, dupa cum spunea doctorul meu, nici nu mai conteaza.

Cu toate astea, eu cred ca preludiul e idenic cu o campanie electorala. Incepe in momentul in care ai fost ales/votat.

PS: Ca sa imi demonstrez atasamentul pentru Fredo&PID’JIN, trantesc ain cele ce urmeaza doua dovezi de care sunt tare mandra:

1. Propriul meu episod cu Fredo&PID’JIN, facut in iunie 2007 pentru un alt concurs de al lor:2. Eu facandu-le reclama acasa la competitorul lor numarul 1 in distrugerea lumii: Papa. Prin urmare, subsemnata a adus planurile malefice pana la Vatican:

Tot ce imi lipseste acum din colectie e un tricou hand-made special pentru mine, nu-i asa? 😀

ECO una campania!

Apropo de campanii de reciclare, responsabilizare si bineinteles ECO, tocmai mi-a venit alta idee geniala, de data asta pentru un clip:

-un copil intr-o camera de vis, cu pereti decorati cu personaje din desene animate si o tona de jucarii

-prim plan cum se trezeste plin de energie si se intinde

-imediat apare o mana de barbat care ii pune o masca neagra pe fata si il sufoca

-copilul se zbate si tipa

-apare mesajul campaniei: „Tu i-ai face asta copilului tau? Recicleaza pentru un viitor sigur”

Castiga remorci de euro cu aceasta idee geniala!

Cuvintele Vertu, Apple, Mac, iPod, BlackBerry nu mai sunt de muuult la moda. Daca vrei sa fii Morometele satului, mai siret decat snurul si mai geek decat Bill Gates trebuie sa stii trei litere:  E C O.

Ce faci cu ele? Le incluzi in orice discurs, in orice strategie, in orice practica. Daca se poate si in viata personala. Iei un prezervativ folosit, il speli bine, apoi il tai in fasii si il folosesti ca elastic pentru prastii. Prastii pe care le iei frumos si le imparti copiilor de la orelinate. Perfect! Tocmai ai imbinat o campanie sociala cu una ECO.

Publicul va plange extaziat adunandu-si lacrimile in borcanase. Apoi le duc frumos la un centru de ECOreutilizare a lichidelor corporale, care le va separa in apa potabila si sare.

Dar ideea pe care v-o daruiesc in plina criza este alta. Probabil in toata isteria eco, uitandu-va prin casa la ce ar mai fi bun de reciclat, pentru o clipa ati avut gandul nastrusnic: „Daca in loc de bidonul asta inofensiv mi-as recicla nevasta si as lua in loc una noua  cu discount?”

Si apoi ati descoperit ca toata munca aia de a o lega la maini si cara intr-un sac pana la centrul de reciclare a fost inutila. Surpriza! Oamenii sunt biodegradabili.

Ei, ideea geniala vine atat de tarziu pentru a rasplati efortul celor rabdatori. Oamenii care nu sunt biodegradabili vor fi obligati sa plateasca o taxa de „Viitor poluator de mediu”.

Public principal: Femeile cu silicoane

Sunt din ce in ce mai multe, iar operatiile se fac doar in clinici de specialitate. Ce inseamna asta? Control absolut, mai ceva ca in timpul lui Ceausescu. Dupa ce  a dat decretul referitor la avorturi, nu a putut controla o problema: femeile incepusera sa faca avort oriunde cu oricine: sareau de pe dulap, babele introduceau andrele, ierburi, descantece, rugina si altele la fel de inspaimantatoare pentru orice posesoare de vagin.

Ceea ce e imposibil in cazul silicoanelor. Nu poti sa mergi la Tanti Catinca de la parter sa te hacuiasca cu satarul pentru costita de porc, sa iti indese niste pungi de silicon, si apoi sa te coasa mai ceva ca pe un tiv. Prin urmare, cum isi face o operatie intr-o clinica, hop taxa suplimentara pe factura!

Pai ce duduie, vrei sa mori, sa putrezesti si apoi sa nu mai aiba de unde rasari micsunele din cauza ca ai umplut tu solul cu pungi de silicon? Scoate banu!

Public secundar: Nefericitii cu tije si placute metalice

Initial, cu ei n-o sa aiba nimeni nimic. Doar ca siliconul asta nu e chiar in toate cazurile sinonim cu prostia. Asa ca n-o sa treaca mult pana sa se simta vreo duduie discriminata. Ca nu e singurul inamic al micsunelelor. Ca nici dintr-o placuta metalica nu rasare primavara. Le vom contracara cu argumentul ca bietii oameni nu au ales acest tunning din motive estetice, ci au fost obligati de dorinta de sanatate. Chiar daca e un argument bun, e posibil sa isi fluture ele decolteul prin fata unui avocat si mai bun si sa pierdem.

Vorbind atat de moarte, ma gandesc ca si aceia care aleg sa fie ingropati in sicriu metalic in loc de sicriu de lemn ar trebui taxati. Dar inca nu stiu cum. Ma gandesc sa plateasca inainte de moarte un fond de siguranta, iar in functie de ce alegere de sicriu fac, banii sa le fie returnati rudelor sau nu.

Acum ca aveti servita  aceasta idee geniala sper sa se gaseasca cineva care sa o puna in practica. Repede, pana nu ma apuc eu. Ma gandesc chiar sa ii daruiesc ideea lui Traian Basescu. Ce poate fi mai potrivit decat sa fii salvatorul care scoate Romania din criza exact inainte de alegeri?

Sa imi fie rusine

Ca nu l-am descoperit pe Mitos Micleusanu mai devreme. Sunt putini oamenii care ma incanta de la prima intalnire, din care citesc cateva randuri, sau vad bucati dintr-un interviu si comentarii si simt ca mi-e incredibil de drag.

Asa cum de cate ori il vad pe Gheorghe Dinica la teatru as vrea sa existe o lege care sa iti dea dreptul sa infiezi un bunic, asa si  Mitos Micleusanu as vrea sa fie fratele meu mai mare cu accent, expresii delicioase si nepasare in varful zambetului.

Un frate mai mare pe care sa il scot la bere cand am eu chef si car m-ar binedispune doar atunci cand l-as asculta vorbind.

O prezentare nu doare

O prezentare te face copil mare!

Aproape gata si afacerea cu Olimpiadele Comunicarii. Parca mai ieri primeam o propunere de echipa pe o patura dintr-un parc. A fost momentul pe care l-am asteptat cel mai mult. Momentul care mi-a dovedit dupa ce am vazut toate prezentarile de la proba de PR ceva ce stiam deja: uneori nu conteaza cat de tare e ideea pe care o ai daca nu stii sa o prezinti. Si alteori, risti ca publicul sa te tina minte doar pe tine, ca pe un „one-man-show”, dar sa nu isi mai aminteasca deloc ce idei ai avut.

Cum a fost la noi:

-Am intrat la jumatatea primei jumatati (adica am intrat la sfert, in cazul in care se pune cineva sa faca impartirea si ii da cu perioada), ceea ce a fost foarte bine, pentru ca am scapat de incordare si am putut sa stam toate relaxate sa ne ascultam competitia

-Regulile de intrare in scena de la OC ne-au stricat super coregrafia pe care o aveam pentru „Ioana”, dar sper ca s-a inteles totusi ca am avut-o invitata in carne, oase si imbracaminte de corporatista de top management

-Imi dadeam seama ca nu tin microfonul intr-o pozitie constanta cand vorbeam, dar nu vroia sa ma asculte masinaria pardalnica!

-De asemenea, sper ca a inteles juriul de ce i-am dus „Ioanei” o cafea, si ca au observat ca avea un post-it pe ea. Ca sa vada si ce scria pe el ar fi trebuit sa manance mult prea multi morcovi

-Paula a fost foarte simpatica atunci cand a tinut sa ii explice juriului pana si-a cautat urmatoarea idee ca „Pe acest slide avem doar o imagine”.  E bine ca au ras.

– Cele doua fete de la Coca Cola au fost foarte multumite de propunerile pe care le-am adus. Asta ma face sa cred ca de la un client fericit la un juriu fericit e doar un pas zambaret

-Nu stiu cum de s-a abtinut juriul sa nu „Sparga tacerea” cu farfuriile de la SensiBlu in timpul unor prezentari

Este o experienta care te extenueaza, te uneste, te caleste, te face mai mare intr-ale comunicarii decat erai.

Petrecerea de vineri si galetile de alcool gratis sper sa fie un motiv de iuhuhu si nu unul de buhuhu.

PS: Referitor la articolul anterior, ma foarte bucur ca m-am culcat cu Ioana!!!!

M-am culcat cu Ioana

Si tot cu Ioana m-am trezit.

Stiam ca lucrul la brief nu o sa fie nimic usor, mai ales cu un subiect  atat de pacatos. (Relatiile Coca Cola cu fostii angajati). Dar am crezut ca 16 ore pana la termenul de predare al prezentarii vor fi suficiente ca sa punem totul in forma. Si au fost. Toate 16, pana la 12.00, ora limita, ora la care a parcat Paula masina in fata la Ethos.

Ideile le aveam oarecum conturate, iar oarecum inseamna niste liniute intr-un word. Apocalipsa a stat in detalii.

Cum s-o cheme? Cum sa arate?

Nu, nu desen animat.

Bine, o punem pe asta.

Eu vreau sa o facem mai umana. Sa bea o cafea de la Sratbucks.

Sau doua cafele!

Ioana, 20 de ani. Cu aceasta fraza am inchis ochii. Inca mai puteam auzi ce se disuta si sa mormai raspunsuri. Cand am deschis ochii, monstrul nu plecase. Ioana era tot acolo, invrajbise echipa, isi atinsese scopul, era mai umana.

Iar noi, mai somnoroase, infometate, si visand la un dus salvator.

Pana la urma, cel mai bine e ca nici una din noi nu a simtit ca a pierdut   noapte muncind. Am simtit ca am castigat o noapte impreuna.