Archive for Aprilie, 2009

Aprilie 25, 2009

Mica zdruncinare

Tocmai a fost un cutremur, de intensitatea unui camion pe autostrada cu 70 la ora, dar nu asta conteaza. Conteaza tragedia pe care eram sa o patesc.
In momentul tremuriciului eu eram cu mai putine haine decat prevede legea fugitului pe strada. Hai sa spunem doar ca pe o plaja m-as fi simtit in largul meu.
Gandurile mele au fost, pe rand:
-La naiba, pana imi trag pantalonii se deschide usa de la cutremur si ma vede toata lumea
-Cum ma mai duc sa fac dusul pe care il planuiam, daca e posibl sa aiba imediat dupa o replica? Nu ca as avea o problema cu alergatul in halat de baie, am o problema cu alergatul prin frig.

Note to self: stai cu usa incuiata si cumpara costum de scafandru pentru dus.
Note to the others: daca ati dat un mass message cu textul „Cutreeeemur” ce sperati sa realizati? Sa zguduiti lumea virtuala?

Anunțuri
Aprilie 25, 2009

De ce e bine sa fii slab

Uita de:
-te vor mai multe persane de sex opus, ba chiar nici cele din tabara ta nu pot rezista
-nu mai sporesti incalziea globala
-nu mai faci crapaturi in asfalt cand mergi
-nu mai ocupi spatiu de doua persoane in autobuz

A venit momentul sa dezvalui cel mai bine pastrat secret al Mamei Silfida. E bine sa fii slab penntru ca ceilalti vor crede ca mananci putin. Crezand ca mananci putin nu le va fi frica sa te invite la masa. Iar in momentul zero, nu vor mai putea da inapoi si vei putea manca cat vor oasele tale si putinii muschi care te ajuta sa te pui la masa.
Multumiri celei care mi-a sprijinit astazi teoria.
In curand, o reteta de slabit care nu da gres niciodata.

Aprilie 22, 2009

Ce n-a văzut Bucureştiul

Din experienţa mea cinematografică de până la 14 ani, am ajuns la concluzia că orice film francez are o scenă de sex. Ba chiar, de câte ori nimeream pe un canal care difuza unul, aşteptam până vedeam oameni dezbrăcaţi doar că să îmi demonstrez teoria (bine, şi ca să văd cum stă treaba cu problema, pentru că aveam doar 14 ani).
După aceea, am ajuns să văd cam un film francez pe an, doar acelea recomandate de prieteni. Până la 21, când am mers 5 luni direct în filmul lor.

Nu curge vin roşu la robinet, casele nu au pereţi de franzelă, nici acoperiş de turtă dulce şi aproape nimeni nu mai poartă o bonetă aşezată ştrengăreşte pe o parte. În schimb am trăit alte lucruri şi nu cred că în Bucureşti o să am prea curând un sentiment de déjà vu.

Episodul 1- Uite ecologia, nu e zgârcitul

În drumul meu spre metrou treceam pe o alee frumos decorată după un feng shui necunoscut mie cu un copac, o pubelă, un copac, o pubelă. Iar în acea dimineaţă şi un francez slab, roşcat şi cu pistrui plantat în faţă pubelei cu pungă lui de gunoi. Când l-am văzut că scoate din pungă o cutie de lapte şi începe să îi scoată capacul, babă comunistă din mine s-a trezit: “Ştiam eu că sunt zgarciti şi fac economie l orice, dar chiar aşa am ajuns, să te opreşti în faţă gunoiului să bei ultima gură de lapte…”

Nu am avut timp să îmi manifest ideile plantate în mine de o armată de profesoare cu părul făcut permanent, că am văzut ce făcea el de fapt. Era o pubelă de triere a deşeurilor, iar el punea capacul la plastic.
Cu toate campaniile de CSR, probabil mai degrabă mobilizăm românii să planteze cocotieri pe Casa Poporului, decât să stea câteva minute în plus să se gândească să îşi trieze gunoiul.
“Soluţia” a venit când i-am povestit întâmplarea unei cunoştinţe: “Ăştia au prea mult timp liber şi n-au ce face. Păi ce, la noi nu poa’ să dea Primăria două sticle de acetonă la nişte aurolaci, şi îţi separă aia şi nisipu de făină.”

Episodul 2- Ia mărul cât e putred

În fiecare duminică se organiza o piaţă cu fructe, legume, vin şi alte bunătăţi vândute de producători. Toate bune, doar că eu am crezut că lumea aşteaptă până mă trezesc eu. La 12, deja ultimii vânzători îşi pliau tarabele, nici vorbă să mă aştepte pe mine cu un covor roşu de carne de porc.
Doar că după ce îşi adună marfa, ei pun fructele şi legumele  care au început să se strice în cutii de carton pe marginea trotuarului. Dacă ar şti asta, tatei i s-ar face rău. E omul care când mama a vrut să dea foc unei grămezi de pantofi vechi, a oprit-o că să le ia şireturile înainte. “Nu se ştie când ai nevoie”. Cu atât mai puţin, nu ar concepe să lase în voia nimănui o grămadă de mere un pic stricate. Cel mai probabil, ar mânca partea încă bună până ar face indigestie, iar partea stricată ar pune-o la fermentat pentru ţuică.

Dar cum nu tot francezul e tată, cutiile au rămas abandonate în stradă. Nu mult, pentru că au apărut nişte tipe cam de vârsta mea, foarte bine îmbrăcate (undeva între “sunt un animal urban” şi “aş putea oricând găsi un job în PR”), care cărau genţi de cumpărături. Iniţial am crezut că sunt mai matinale decât mine, şi uite bietele cum cară acum bagajele pline de bunătăţi, când eu am pierdut oferta. Dar nu. Fetele astea se opreau din cutie în cutie şi culegeau: un măr mucegăit de aici, o salată ofilită de dincolo, hmm…, parcă şi piersica asta lovită mi-ar trebui…

În ţara în care mai degrabă mănânci pâine cu pateu la toate mesele decât să nu ai lanţ de aur la gât, cine ar face asta? (Bineînţeles, pâine cu pateu până de Paşte şi Crăciun, când trebuie să ai cel mai plin coş în noaptea de ajun pe care o petreci la supermarket. Nu contează că nu ţi-e atât de foame, oricum te-ai obişnuit cu puţin. Să se vadă că poţi.)

 

 

Aprilie 22, 2009

Cine e Berebe?

Cum se fac afacerile intre viitoarele femei care vor conduce Romania (spre pierzanie)

Paturica si muncitorii are the new bar de Dorobanti

De ce avea A. o patura in masina nu vreau sa stiu. Mai ales dupa ce deja m-am asezat de ea. Important e ca mult soare si un curs nefacut te imping sa te intinzi unde Elena Udrea nu ar arunca nici o andrea.  In Parcul de la Politehnica se pare ca nu am inflorit doar noi dupa amiaza.  Sobolanii, muncitorii cu nevoi fiziologice, spalatorii de parbrize de pe Iuliu Maniu, un cuplu de sexagenari zambindu-si cu toata gingia, raul, ramul toate ne-au fost decor.

Sarim peste barfele de paturica si hihihauri pana la momentul important. Apare P.

-Femeie. -Da. Mergi la Olimpiade? -Vrem,  dar suntem 4. -Ma bag eu.  Si asa sunt trantor.

Nu exista contract mai sigur si mai de ncontestat decat promisiunea facuta din pozitia tolanit.

Ai zis sa lucram? Nu te-am auzit din cauza fumului de la narghilea

Intalnirile s-au petrecut ba in bucatarie, ba in dormitor.  In mod destul de bizar, nici nu am mancat, nici nu am dormit.  A, da. Nici mare proiect n-am facut. De ce? Carbunele pe aragaz si tuspicul in gura. Daca indepartai minunea ca sa ganguresti mirifica idee e campanie, hop strigatul: -„O iroseeeeeeeeesti!!!!”

Si in acest incredibil stress de a pasa narghileaua, a ghici cu ce seamana aroma de lemn dulce (nu am inteles de ce nu a fost nimeni de acord ca era o aroma conforma cu titlul) si a nu supraincalzi carbunele s-a nascut Campania. Fara logo, pentru ca, bineinteles, daca spuneam sa aiba doua linii si un cerc „O iroseaaaaaaam”.

Ziua dreptatii. Para malaiata a venit la Natafleata.

Sa ne vedem cu 2 ore inainte de preselectie. Sau una. Sau cat o fi. Dupa ce ne-am impartit o bucata de poveste, i-am dat ctire de doua ori, am trecut iar la treburi de femei: „sa ne lasam geanta aici sau o luam cu noi?”, „Langa cine sa stau pe scaun?”.

Totusi, ne-am mai gandit si la motivul vizitei, asa ca am inceput sa ne perpelim cu gandul la ce intrebari ar putea pune juriul. „De ce atat de multe directii?” „La ce rezultate va asteptati?”, in fine, clasicele.

Din ce palarie a sarit iepurele? ei bine, la un moment dat noi spuneam ca obiectele electronice din companii vor avea pe ele un sticker cu mesajul „BRB dupa reciclare”.  Mai ceva decat acceleratul de Suceava in trecere prin gara din Mizil m-a izbit intrebarea: „Ce inseamna BRB?”. Asta inseamna sa te gandesti la padure si sa nu vezi copacii. Nu ne-am imaginat deloc ca o membra a juriului de la PR in 2009 nu o sa stie o prescurtare de messenger. Si bine am facut!

Tocmai am aflat ca ne-am calificat in finala. Ne mai citim peste doua narghilele.

%d blogeri au apreciat asta: