Archive for Septembrie, 2012

Septembrie 28, 2012

Pending

*Am scris o poveste pentru un concurs care avea ca tema relatia dintre generatii. Nu am luat nimic, asa ca v-o fac cadou. 40% e fictiune, restul l-am adus de acasa. Citire placuta! *
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
From: Maria H.
To: David P.
Subject: Mi-a stat viața în loc
De câte ori vin aici simt că mașina timpului există cu adevãrat. Nu arată deloc că in filme. Poate doar scoate la fel de mult fum și bubuie înainte de pornire.
Mașina mea a timpului e un autobuz care ar fi interzis pe străzile din Germania. Dar pentru satul în care stau pãrintii mei în România, e singurul contact cu lumea pentru care timpul nu s-a oprit.
Miroase a plase de rafie noi, pline de pâine caldă și a benzină. Îmi amintesc și acum- când stăteam în sat și venea cineva în vizită, ne aduceau pâine si bere. De fiecare dată rupeam un colț din pâinea proaspăt scoasă din plasă și simțeam aroma de benzină care îmi strepezea dinții. Dar mâncam cu poftă pentru că era de la oraș. Era singura mea conexiune cu noul.
Da, pentru mine întoarcerea în timp miroase a praf, pâine proaspătă și benzină.
După o oră de drum mă îndepărtez de tot ce numești TU “civilizație” și ajung mai aproape de ceea ce numesc EU “oameni”.
În primul sat prin care am trecut, niște copii care se jucau în drum au făcut din mână autobuzului. Când le-am răspuns la salut am văzut cele mai sincere țopăieli de bucurie.
Știi, luna trecută când ți-au mărit salariul, am fost la restaurant să sărbătorim. Am stat pe scaun. Pe scaun. Am mâncat așezați pe un scaun, povestindu-ne cât de tare ne obosește traficul. Așa am sărbătorit noi faptul că primești într-o lună bani suficiențe cat să cumperi toate casele din satul ăla.
Iar copiii ăia au sărit de bucurie și au râs doar pentru că le-am răspuns al salut. Asta e civilizația pentru mine, David. Oameni care n-au uitat să trăiască.
Când am coborât din autobuz mi-am dat pantofii jos. Nu pentru că s-ar fi umplut de noroi și costă cât pensia lui tata pe o lună. Am vrut să simt pământul. Pământul asta rece care îmi arde tălpile cu dragostea lui. Pământul care mie mi-a dat rădăcini, iar mamei i-a dat mâncarea cu care m-a crescut.
Tata e în stație, mă așteaptă.
„- Mulțumesc că mi-ați adus fata!”
Asta îi spune de fiecare dată șoferului. Pentru tata, viața unei femei se petrece la diateza pasivă. Am fost adusă acasă de un șofer, un bărbat mă va lua de soție, un șef îmi va suporta capriciile.
„- Să ne spui dacă ai nevoie de bani. Să nu mori de foame printre străini!”
Pentru tata, e imposiil să ai prieteni când pleci în străinătate. Prieteni pot fi doar cei care vorbesc limba ta. Știe el de la bunicul că în război, cei care iți vorbesc limba iți sunt frați și nu ți-ar lipi niciodată o arma de tâmplă.
„- Sunt bine, tată. Am destui bani. Dacă aș vrea, aș putea cumpăra douăzeci de vaci!
– Douăzeci? Nu creeeed, draga tatii! Dacă aveai atât de mulți bani te-ai fi măritat până acum!”
Știu că ți se pare ridicol. Dar eu îl ador când îmi reproșează că încă nu m-am căsătorit, deși te cunosc de șapte ani. Asta îmi demonstrează cat NE iubește. Da, și pe ține. Aici în România rurală, o fata este întotdeauna a unui bărbat. La început a tatălui, iar după căsătorie a soțului. Iar faptul că insistă să fiu a ta îmi arată că te iubește suficient încât să mă lase să iți aparțin.
Întotdeauna tata va gândi că o femeie va aparține cuiva, dar niciodată sieși. Deși eu nu am fost niciodată mai fericită decât atunci când am știut că sunt cea mai de preț comoară a mea.
„- Cum tată, să fii a ta? Ești a lui Dumnezeu, doar el poate să hotărască ce ți se întâmplă.”
Diferența de 40 de ani dintre mine și tata mi se pare uneori o prăpastie de milenii. Nu cred că ne vom înțelege vreodată unul altuia fericirile. A lui când dă bani pentru lumânări la biserică, a mea când dau bani pentru un concert.
Când aude câinii lătrând în curte, mama iese până la colțul casei. Mașina timpului funcționează. N-a îmbătrânit. O dor aceleași oase, se trezește la aceeași ora ca să îi facă tatei cafeaua.
„- Mami, mie îmi adice prietenul meu cafeaua dimineață la pat.
-Aoleu, știe să pregătească o cafea? Asta e treabă de femeie! Sper că nu dă și cu aspiratorul, că ar trebui să îl iei tu pe el de soție!”
Știu, știu. N-am îndrăznit să le spun că de obicei tu te ocupi de curățenie în timp ce eu stau cu nasul în monitor că să îmi termin munca de la birou acasă. Părinții mei ar accepta mai degrabă să le spun că mă înșeli. Gândul că faci treburi „de femeie” e prea mult pentr ei.
„- Alo? Bună ziua, doamna Dinu. Da, Sergiu la telefon. Ce să fac, prin casă. Vă rog să mă iertați, doamna Dinu, am mâncat niște mujdei, cam miros a usturoi.”
La 74 de ani, tata crede că mirosurile se transmit prin telefon. Și e bine așa. Își imaginează lumea liber, cum vrea el, nu cum vor noutățile tehnice.
Amândoi sunt mult mai vii decât mine la mai mult de 70 de ani. Uneori mi se face rușine când eu stau în hamacul întins între meri și citesc în timp ce mama și tata sapă în gradina.
„- Ce ai să faci tu cu mâinile alea în viată? Nici o greblă nu poți să ții cum trebuie!
-Mamă, lucrez cu tastele, nu am nevoie de mâini bătătorite ca să îmi fac treaba bine.”
Mașina timpului m-a adus într-un loc în care mâncarea nu se obține cu bani ci cu sudoare.
Eu nu aș putea niciodată să muncesc cinci luni pentru o roșie care ar putea fi distrusă de o furtună în cinci munute. Dar în același timp pot semna fără probleme un contract de muncă pe o durată indeterminata. Pământul te face să semnezi un contract în care doar el știe clauzele.
Crezi că a trimis vreodată mesajul asta?
– Nu a avut când. Noroc cu salvarea automată a mesajelor în arhivă. Altfel nu am fi aflat niciodată cat de mult îi iubea.
– Dar i-a trimis într-un azil de bătrâni ca să transforme casa în pensiune turistică. Le-a luat pământul, motivul lor de fericire și de a fi.
– A spus-o și ea. Niciodată nu și-au înțeles fericirile.

%d blogeri au apreciat asta: