Cand stateam in Bucuresti, mergeam la unele interviuri doar pentru ca aveam (prea mult) timp liber. Ma fascineaza jocul de la un interviu si cum, mai ceva ca la o intalnire imi puteam da seama daca as putea lucra acolo sau nu. Am incercat sa nu rad cand am ajuns in fata unui director si am vazut ca seamana foarte tare cu Mr. Bean, asa ca am evitat cat am putut sa nu mi-l imaginez aratand degetul mijlociu din decapotabila in semn de salut. Alteori am avut testati de limba cu pustoaice care vorbeau mult mai prost decat mine si m-am simtit prost in locul lor.
Pana sa ajung in Franta, nu mi-am pregatit niciodata interviurile. Nici nu imi trecuse prin minte sa fac asa ceva. Pentru mine un interviu nu era ca un test. De ce sa ma pregatesc daca m-au chemat deja? M-am pregatit atatia ani ca sa am ce scrie in CV si ca sa le dau motive sa ma vrea. La ce bun mai mult efort?
Gandeam prost, ca o amiba unineuronica ce sunt. M-am desteptat in Franta pentru ca structura masterului presupunea un semestru de teorie si unul de practica. Iar practica ne-o gaseam singuri. Asa ca vazandu-i pe colegii mei ca isi iau o zi libera de la cursuri doar ca sa isi pregateasca interviul, am inceput sa am dubii. Dar tot nu m-am pregatit cu temei. Tot ce faceam era sa ma uit un pic pe activitatea firmei ca sa am ce-i intreba si eu pe ei, nu doar ei pe mine. Si a mers. Am fost la trei interviuri si m-au vrut la toate trei. Au fost si stagii la care nu am fost selectata pentru interviu, dar asta e alta poveste.
De cateva luni, m-am hotarat sa-mi pun mintea la crosetat la Bruxelles. Am scormonit internetul pana cand am gasit The Job la Parlamentul European. Presupunea sa ma distrez pe FB, Twitter si Youtube ca sa afle tot cetateanul ce minuni se fac pentru binele lui.
Dupa ce am trimis CV-ul mi-a tresarit o saptamana inima de cate ori suna telefonul. Apoi am uitat de el. Apoi a sunat telefonul si am fost chemata la interviu. Intamplarea a facut ca interviul sa fie programat in timpul vacantei pe care o aveam deja planificta la Bruxelles. Asa ca mi-am zis ca e un semn. Ca s-a aliniat luna in conjunctura cu Jupiter in casa Soarelui, pe cand Uranus era la birtul Universal.
Asa ca mi-am luat rochie de om serios, sacou si pantofi noi. M-am vazut cu prieteni si intre doua pahare de vin am simulat interviul. In dimineata interviului m-am gandit ca as parea om mai serios daca mi-as indrepta parul. Lucru care mi-a servit pana am iesit din scara blocului si am descoperit ca ploua torential.
Am fugit pana la metrou unde mi-am planuit iesirea. Aveam de mers cam 10 minute pe jos pana la intrarea de unde avea sa ma recupereze persoana de la resurse umane. Asa ca am studiat posibilitatile si cea mai buna idee a fost sa iau un ziar gratuit de la metrou si sa mi-l pun pe cap.
Si asa, tropa tropa pe tocuri cu un acoperis de hartie pe bostanul ganditor pana la interviu. La PE mi s-a dat un ecuson de vizitator (de care am profitat dupa ca sa mananc la cantina), am trecut printr-o poarta de verificare apoi m-am intalnit cu una persoana de la resurse umane care ma contactase.
De aici am cam inceput sa ma simt ca la spital inainte de prima mea operatie de polipi. Am urcat in lift si S. mi-a spus ca o asistenta grijulie „Acum mergem la etajul 4”. Am ajuns in fata unei usi, a intrat sa vada daca ma poate primi comisia, apoi a iesit sa imi spuna ca mai au cateva pregatiri de facut. „Au mai fost sapte persoane inainte. Tu esti ultima”. Ca si in cazul unei operatii, am analizat rapid riscurile: daca-s obositi? meteosensibili? oare mi-am dat parul dupa ureche cum trebuie?
Cand am intrat m-am blocat putin. Nimeni nu ma prevenise ca interviul va fi cu cinci persoane. Am dat mana cu toti, m-am asezat si am asteptat momentul in care sa incep sa ma prezint. Asa ma gandeam eu ca m-as fi auzit vorbind engleza si as fi putut sa imi gasesc cuvintele mai bine ca sa raspund la intrebari. Intrebari care au venit la o secunda dupa contactul meu cu scaunul. Nici una nu avea mare legatura cu Cv-ul meu, asa ca am simtit ca erau doar intrebari standard pentru toti cei opt candidati care n-au fost adaptate pentru a afla mai mult despre ce ar putea ei aduce in plus ci mai degraba cine s-ar adapta mai bine rigorii prestabilite.
La capitolul „Ai intrebari?” cred ca am avut prea multe pentru ca imi facusem bine temele in legatura cu actiunile de comunicare online desfasurate anterior. Interviul a durat 20 de minute. La sfarsit n-am iesit de acolo simtind ca i-am facut praf, ci mai degraba gandindu-ma ca nu ma pot ingrijora atat timp cat nu stiu calitatea celor sapte candidati care au trecut inaintea mea.
Pana la urma, se pare ca cineva i-a rasturnat mai abitir de pe scaun pentru ca nu m-au vrut. De fapt, prefer sa ma gandesc ca au vrut pe altcineva mai mult, pentru ca in mailul de respingere mi-au sugerat alte posturi pe comunicare pentru care selectia este in curs. Si nu cred ca au facut asta doar pentru ca au pierdut Cv-ul pe care l-am trimis prima data si aveau chef sa se mai uite la poza mea inca o data.
Prin urmare, simt ca in sfarsit sunt un adult, pentru ca a trebuit sa trec de un detector de metale ca sa ajung la un interviu de job.
selfbranding.wordpress.com 