Archive for Ianuarie, 2012

Ianuarie 29, 2012

Jurnalistul care a ratacit pana la etajul 4

In septembrie imi ardeam spatele pe o plaja de langa Perpignan si neuronii la festivalul de fotojurnalism „Visa pour l’image”. De obicei ma rup de net cand calatoresc, dar de data asta am pacatuit cu niste wifi gratis care isi cauta un telefon prieten intr-un bar.

Asa am vazut ca am un mesaj de la o fosta colega de facultate cum ca un fost coleg face turul Europei si isi cauta canapea prin Franta. Nu prea am avut timp sa-i citesc trecutul, prezentul si viitorul in globul de lcd, dar m-am prins ca a facut ceva documentar despre cum asteapta niste unii sa pice tavanul pe ei si ca a biciclit aburit de slibovita prin vecini.

Pana sa aflu si pe ce loc e in ZeList m-am trezit cu el la usa. Nu stiu cum a ajuns, ca nu-i dadusem codul de la interfon. Sa fi avut incredere vreo babuta din bloc in fata lui de pustan care intra in scara ca sa iti vandalizeze cutia postala si sa iti deseneze gargauni pe vederile primite de la nepoti? Eu cred ca e sburator. Sau zombi. Sau roman.

Am biciclit si am baut. Apoi am biciclit iar. Am descoperit un parc unde oamenii erau fericiti. Am baut pe o barca.  L-am trimis la caprioare. (de alea cu patru picioare). M-a pus pe ganduri.

Am ras de colegul meu de camera care a tipat ca o fashionista in fata unui lighean cu maccarons cand i-a vazut iPad-ul. Am adormit povestind. Am gasit 10 euro pe jos pe care i-am investit in industria de prelucrare a hameiului.

Nu am stat de vorba cu un jurnalist, nici cu un subiect, am stat de vorba cu un musafir. Mi-am dat seama ca citisem multe din articolele lui fara sa ma uit cine le-a scris. Dupa ce a plecat din Lyon, s-au inrosit Facebook si Twitter de bulina rosie a documentarului „Primiti cu cutremurul?”

Si am simtit cea mai stupida dintre mandrii. Aia pe care o arboreaza nationalistii cand scriu pe toti peretii virtuali ca Nadia Comaneci si Cioran sunt romani, doar, doar s-o lipi un pic de fabulospirit si de buletinul lor.

Mai nou, s-a inrosit si televizorul de ciuda ca nebunia lui Ursulean e mai cunoscuta decat manipularea lui. Si nu cred ca se opreste aici, pentru ca picioarele care ratacesc se intalnesc cu idei ignorate de altii si nasc pui de reportaje.

Anunțuri
Ianuarie 23, 2012

Caleasca cu cal alb

Baietelul din poza e Dragos, vecinul meu de la tara. Bulina neagra sunt eu. El si fratele lui mai mic au fost cei mai la indemana parteneri de joaca in cei cinci ani pe care mi i-am petrecut pe un varf de deal. Ne-am dat tumba, ne-am batut karate, am cautat hribi, zbarciogi, painisoare si iutari prin padure, m-au umplut de paduchi, le-am dat surprizele mele de la guma cu masini si avioane.

Ma fascina casa lui, desi mica si derapanata, pentru ca avea ghivece de flori pe veranda. Imi placeau si ale mele din gradina aranjata geomatric de mama, dar parca alea in ghiveci aveau ceva in plus, le puteai muta cum vrei, in orice colt te-ai fi asezat.

La patru ani m-am prins ca oricat de tari ar fi ghivecele lui, nu o sa fie nimic intre noi. Eu incepeam sa citesc Fratii Grimm, el visa la ziua in care va avea un tractor. Lua o creanga cu care scarmana iarba in timp ce turuia ca un motor sau urla „Tache, tache, dubalache”.

Am plecat din varful anului la opt ani. Dragos a ramas. Si dealul ala e egoist, cum el nu se poate schimba, nici oamenii de pe el n-au voie. Asa ca de fiecare data cand m-am intors Dragos tot la tractorul lui visa. Intre timp si-a luat un cal si o caruta si a inlocuit slagarul „Tache, tache, dubalache” cu un radio de buzunar.

–––––––––––––––

14 februarie 2011. Fratemiu trimite tot ce are in plus prin debara cu o masina pe varful dealului. Mai exact pana la un kilometru de deal, pentru ca dealul e egoist, a auzit ca apa de ploaie e buna pentru piele, asa ca atunci cand ploua ineaca drumul pana la el in noroi ca sa se balaceasca singur.

Cobor din masina. Tata a venit sa ia toate „hardaile”  cu dusmanul noroiului, caruta cu cal alb  strunit de Dragos. La poalele dealului noaptea e noapte de dictionar, cu fosnituri sinistre, greieri urlatori, stele clipicioase si un colt de luna. Sunt venita de la oras, asa ca am loc pe scandura „soferului”. Ma tin de bratul lui, de un lemn, m-as tine si de coada calului de frica sa nu cad in noroi. „Stai linistita, ca am mai dus fete si au ajuns bine”.

Oricat m-am ferit sa o sarbatoresc, ziua asta nascocita m-a sarbatorit pe mine. Chiar si in cel mai pierdut varf de deal, tot a gasit la repezeala o caleasca si un cal alb, o noapte cu cer senin si un cor de greieri.

Ianuarie 11, 2012

Ziua in care am imbatranit

Astazi, 11 ianuarie 2012, la varsta de 24 de ani si jumatate fix, am imbatranit.

Stiam ca ziua asta va veni, ii mai lovise si pe altii. E ca o raceala care s-a strecurat in tine cand erai in metrou. Nu simti nimic si deodata, cand te asezi pe scaun, simti o fierbinteala in tample, o sfarseala in genunchi si daca te ridici, simti ca tot Pamantul s-a ascuns in capul tau si se roteste in jurul creierului. Tic-tac. Tic-tac.

A inceput de dimineata. Autobuzul nu venea, eu intarziam la sedinta, asa ca am luat o bicicleta. Bicicletele de inchiriat de aici au trei viteze. Pana acum, inafara de vreo panta, care oricum e rara pe rutele pe care biciclesc eu, am mers doar cu viteza a 3-a. Acum la fel. Doar ca acum am gafait. Am incercat sa dau vina pe bicicleta, ca a stat in ploaie si a ruginit. M-am uitat mai bine. Ma asteptam sa imi spuna: „Magda, nu esti tu, sunt eu. Eu nu mai pot continua asa.”

Dar n-a zis nimic ca doar e bicicleta. Apoi am mancat. Iar am respirat greu. M-a luat cu intepaturi in piept. Iar am biciclit. Iar am gafait. M-am urcat pe cantar. E prima data in cariera mea de mancatoare cand ma ingras dupa sarbatori. Sau in general, e prima data cand ma ingras dupa ce mananc. Pana acum singura reactie pe care o aveam la mancare era de supravietuire.

As putea zice ca ma simt ca un om nou, in sensul in care sunt cineva care nu exista pana acum. Dar ma simt mai degraba un om vechi.

 

%d blogeri au apreciat asta: