Archive for Ianuarie, 2010

Ianuarie 30, 2010

Hai la CNDB sa stam pe intuneric

Eu, fiica ploii, cand vreau sa VAD un spectacol  merg sa VAD un spectacol. In acest scop am ajuns la CNDB. Sa vad un minunat spectacol prezentat „preview – performance de si cu Manuel Pelmus”.

Poate ar fi trebuit sa ma ingrijoreze cand domnisoara de la bilete m-a intrebat daca sunt claustrofoba. Sau poate ar fi trebuit sa ma ingrijoreze dupa spectacol cand mi-am dat seama ca domnisoara habar n-avea ce inseamna claustrofob.

Te asezi pe scaun si vezi o scena cu un scaun gol. Se sting luminile. Bezna.

Apoi il auzi pe el, artistul, cum intr-o engleza cu accent de Iliescu il explica cum a pornit ideea spectacolului. Si cu ce e imbracat. Si cate dungi au adidasii lui. Si cum isi sprijina cotul pe genunchiul mainii stangi. Apoi in aceeasi bezna il auzi cum isi descrie fiecare miscare de presupus dans. Pe care ti-l poti doar imagina.

Da, am inteles extraordinara sansa pe care ma primit-o de a-mi imagina singura un spectacol pe baza unor indicii. Ba chiar, asa populara cum sunt, am inteles ca au existat trei momente: unul in care miscarile erau descrise in timp ce erau executate, unul de liniste totala in care dansatorul nu mai exista senzorial si unul in care miscarea a fost descisa in totalitate si apoi executata.

Da, am inteles ca e un twist  sa vezi scena goala la inceput si la sfarsit dar sa nu vezi dar sa nu vezi dansatorul.

Dar Manuel Pelmus, in povestea aia cu hainele noi ale imparatului eu as fi gasca de copii care urla ca esti in pielea goala.

La spectacolul tau mi-as fi dorit sa incep sa cant imnul national in bezna. Sau sa fluier. Sau sa tip. Si-ar fi dat cineva seama ca nu face parte din spectacol? Nu cred, doar e arta moderna. O afirmatie pe neintelesul prostimii.

Te rog, inchide ochii si imagineaza-ti: acum apas tastele doar cu degetele mijlocii de la ambele maini. In acest timp laptopul se sprijina pe genunchii mei. Coatele mi se sprijina pe pulpele superioare. Le ridic doar cand e nevoie sa apas tastele numerice care sunt ceva mai sus. Parul imi aluneca pe frunte. Il dau la o parte.

Aplauze.

Anunțuri
Ianuarie 27, 2010

Povestea de dragoste pe care o iubesc

Si cum sa n-o iubesti cand am aparut eu din ea? Am scris un articol pentru revista TABU pe care il gasiti aici si reprodus in cele ce urmeaza:

Mânjitul şi răsfăţata

Când am ajuns la vârsta la care băieţii au început să prezinte interes nu doar ca parteneri de jucat tenis, am întrebat-o pe mama cum l-a cunoscut pe tata.  Era o poveste care mai căpăta un detaliu nou de câte ori o auzeam. Orfană de tată, cea mai mică dintre cei şapte fraţi şi cea căreia bunica mea îi dădea cea mai fragedă bucată de pui la masă, mama ajunsese la 19 ani o răsfăţată. Una frumoasă, după cum o descopeream în poze, şatenă, roşie în obraji, cu o privire pătrunzătoare de care îmi amintesc de câte ori mă uit în oglindă.

Mama lucra ca „socotitoare” în satul Poiana, judeţul Galaţi, şi avea o singură mare frică în legătură cu viitorul soţ: să nu fie un „mânjit”. În concepţia mamei, un mânjit era cineva care lucra cu vopseluri sau alte substanţe care îl făceau să se întoarcă acasă murdar şi să îi dea soţiei mai mult de treabă.

Apoi, ajutată de vărul ei, mama şi-a găsit de lucru la Adjud. Când a coborât pe peron, vărul mai era cu un coleg de muncă. Coleg care a plăcut-o. Aşa a ajuns mama să se întâlnească cu el la cinema în Adjud chiar a doua zi. Cu o noapte înainte mama spune că a visat un tip brunet, cu un palton de piele negru, care venea la ea peste o apă. Cu o zi înainte tata pune că şi-a vopsit paltonul cu o cremă specială, pentru că se decolorase şi voia să pară că e nou şi să o impresioneze.

La cinema, mama ţine minte şi acum că rula un film de dragoste. Soţul unei femei moare în război, iar cel mai bun prieten al lui începe să îi facă avansuri. Femeia refuză aşa că prietenul o loveşte. Atunci mama i-a spus tatei că ea ar fi acceptat o relaţie cu cel mai bun prieten al soţului,  asta doar ca sa evite să fie bătută. Tata n-a fost de acord.
După un film şi o prăjitură, tata i-a spus că vrea să o ia. Pur şi simplu. Vărul a convins-o pe mama, povestindu-i că e băiat bun şi are bani la CEC.

Era februarie când tata s-a dus la mama acasă, se topeau zăpezile şi Siretul ieşise din matcă aşa că tata a trebuit să-l treacă cu barca. După ce a făcut turul rudelor din sat, tata s-a pregătit de plecare. Şi mama a spus că merge să îl conducă până la pod.
De fapt, mama şi-a luat câteva lucruri şi actele într-o geantă şi dusă a fost. Abia după câteva săptămâni i-a trimis vorbă bunicii că e bine.

Camera în care stăteau în chirie în Adjud avea doar un raft şi un pat. Amândoi îşi amintesc cum au pus hârtie colorată pe rafturi şi stăteau pe pat şi îşi admirau creaţia. De asemenea, ca să ajungă la toaletă trebuia să traverseze o curte. Şi pentru că era noroi, tata o lua întotdeauna pe mama în spate şi o ducea până acolo.

În timp ce tata îşi făcea meseria de „mânjit” (da, mama exact peste asta a dat) mama stătea acasă şi citea romane.
Pentru mine, dragostea înseamnă răbdarea pe care a arătat-o tata când, într-o zi, s-a întors acasă flămând de la muncă şi a văzut că mama nu făcuse nimic de mâncare. A luat o cană de apă, a amestecat zahăr şi a început să înmoaie o felie de pâine în licoarea magică. Când l-a văzut, mama l-a întrebat: „Dar ce, aia-i mâncare?”.

O iarnă mai tarziu s-a născut sora mea, apoi trei băieţi, iar după 23 de ani de la marea aventură, eu. Nu mi-am cunoscut părinţii tineri (mama avea 43 de ani şi tata 52 când m-am născut), aşa că povestea asta a fost o poveste şi pentru mine, în încercarea de a-mi reconstrui un trecut. Un fel de reîncarnare retroactivă.

Cu toate acestea, sunt sigură că acum, după 45 de ani împreună, sunt mai fericiţi ca niciodată. Pentru că pentru mama iubirea înseamnă să îi organizeze lui tata ziua, să îl tachineze, să îl cheme din curte când e o emisiune interesantă la televizor, să îl contrazică în legătură cu anul de naştere al lui Eminescu sau să îi pună în borş tăiţei de casă în loc de orez. „Că aşa îi place lui taică-tu.”
Iar pentru tata, iubirea însemnă să o protejeze pe mama, să fie mândru când are musafiri şi toată lumea o adoră, să o ia în braţe şi să îmi spună, „uite cum stă ca un miel la drăgălit”.

Ianuarie 23, 2010

A week at the airport – Alain de Botton

Titlu alternativ:   Munca este pauza de rutina pe care mi-o iau intre vacante.

Nu-mi amintesc nici muntii, nici compania, nici destinatia

Am citit cartea dintr-o rasuflare, inainte sa adorm. Apoi nu am mai putut dormi, cu gandul la tot ce mi-am imaginat de fiecare data cand am zburat.

Timp de o saptamana, Alain a avut biroul in Terminalul 5 din aeroportul Heathrow, Londra. O tortura, daca ma gandesc la cate povesti esti martor fara sa poti interveni sau fara sa poti afla mai mult.

La primul meu zbor cu avionul, dupa ce m-am asezat mi-am facut cruce. Asa ma invatase mama, sa fac cruce cand plec la drum. Niciodata nu mi-a spus de ce, asa ca am adaugat propria semnificatie. De fiecare data imi doream „Sa ma intorc cu bine”. Nu-mi amintesc sa-mi fi spus ca vreau „sa ajung cu bine la destinatie”. Scopul plecarii nu e calatoria in sine, ci imbogatirea spirituala prin noua experienta. Vroiam sa ma intorc cu bine pentru ca asta insemna ca am sjuns la destinatie, am cucerit noi emotii si voi veni acasa mai bogata sa le impartasesc.

Am fost pe rand, fiecare capitol din cartea lui Alain.

Plecari

Am fost cea care tremura, plangea in hohote si  nu-si putea lua adio. Pentru ca atunci inca nu exista ideea de ramas bun. Apoi am fost cea care a intrat ultima pe poarta de la check-in, pustie pentru ca mai erau cateva minute pana cand se inchidea. Alain are dreptate, in momentele in care simtit cum se rupe o parte din noi uitam sa privim situatia in ansamblu. Ne gandim cat suntem de tristi, in loc sa ne gandim ce noroc avem ca putem trai o clipa cu o asemenea intensitate.

In momentul in care am suferit cel mai intens, mi-am dat seama ca de fapt am obtinut ce vroiam: sa imi dau tot sufletul cuiva fara sa-mi fie teama, fara sa mai ascund o parte intr-un beci ascuns de parca dragostea ar fi fost o turma de soldati din Al Doilea Razboi Mondial.

„…she would ocasionally pause and briefly consider the effect of her condition on her audience before returning to her lover’s chest, damp with tears.

We might have been ready to offer simpathy, but in actuality there were stronger reasons to want to congratulate her for having such a powerful motive to feel sad. We should have envied her for having located someone without whom she so firmly felt she could not survive, beyond the gate let alone in a bare student bedroom in a suburb of Rio”.

In zbor

Distanta fata de sol, fata de toate motivele de a ne trezi in ziua urmatoare, ne aduce mai aproape de iminenta mortii. Orice turbulenta de duce mai aproape de cei carora ai uitat sa le spui cat ii iubesti inainte sa pleci.

Perspectiva pe care o ai asupra orasului pe care il parasesti te transforma psihic si te obliga sa te gandesti la noi inceputuri, sau macar la o schimbare. Spre deosebire de masina sau tren, unde inaintezi liniar, in avion tot corpul este obligat sa simta ca te indepartezi, ca faci o schimbare.

In cele cinci luni in care am stat la Lyon, nu am putut tine un jurnal, online sau offline. Cele trei evenimente care m-au marcat le-am scris intr-un document word. Abia cand am luat avionul spre Bucuresti si am vazut cum tot orasul si viata mea de acolo se indeparteaza de mine am scos un carnetel si am notat de-a valma tot: oameni, replici, intamplari, ce cred si ce vreau sa se intample mai departe.

Aveam nevoie sa simt cum termin  un capitol ca sa ma pot gandi  la un titlu pentru el.

Sosiri

Pentru mine exista doua tipuri de sosiri: acasa sau in locuri in care sufletul tau se poate cuibari fericit.

Cand ma intorc acasa e simplu, nu am nici o nesiguranta, stiu ca voi simti totul mai gri cand voi ateriza dar ca atunci cand deschid usa, imi arunc bagajul in mijlocul camerei si ma arunc in pat, legatura se restabileste.

Atunci cand calatoresti spre un zambet, totul are alte dimesiuni. Nu pot sa ma concentrez cand citesc revista din avion, as vrea sa dorm tot drumul si sa ma trezesc abia cand se anunta aterizarea, profit de orice interactiune umana ca sa nu ma gandesc cat timp a mai ramas.

Stiu foarte bine cum e sa alergi spre iesire stiind ca motivul asteptarii tale se afla acolo si sa vezi ca intarzie. Simt ca o intreaga aeronava, un intreg echipaj a conlucrat ca eu sa ajung la timp dar am ajuns la timp degeaba. Ma uit cu ciuda inspre familiile reunite care deja isi cauta un taxi spre casa. Si iarasi, ma regasesc in observatia lui Alain:

“It is therefore hard to know just what expression we should mould our faces into as we advance towards the reception zone. It might be foolhardy to relinquish the solemn and guarded demeneaour we usually adopt while wandering through the anonymous spaces of the world, but at the same time, it seems only right that we should leave open at least the suggestion of a smile. We may settle on the sort of cheerful but equivocal look commonly worn by people listening out for punchlines to jokes narrated by their bosses.

So what dignity must we posses not to show any hesitation when it becomes clear, in the course of a twelve-second scan of the line, that we are indeed alone on the planet (…)”

Eu nu pot sa imi disimulez dezamagirea. De fiecare data ma grabesc spre poarta cu toate sperantele ingramadite in mine: de data asta e cineva acolo. Cateva secunde sunt intotdeauna de ajuns sa imi dau seama ca nu e nimeni. Apoi ma uit in stanga si in dreapta. Poate e o gluma, poate se ascunde. Abia apoi imi accept dezamagirea, ma incrunt, sun si aud inevitabil: “Sunt in metrou. Ajung imediat”.

Peste aproape o saptamana ma voi imbarca in zborul cu numarul 17. Cu siguranta perspectiva mea va fi diferita acum ca am citit aceasta carte si va voi oferi povesti cu si despre zbor.

PS: Ii multumesc mult Cristinei Bazavan pentru ca a facut posibila intalnirea dintre mine si carte.


Ianuarie 17, 2010

S-au cumintit manechinele din sex shop

In drum spre casa trec pe langa un sex shop care isi imbie publicul cu cateva manechine de plastic. De obicei, fatucile aveau costum de pisica sau de asistenta, din material de punga reciclabila din Carrefour sau alte minunatii nepurtabile in mod normal.

Ceea ce e foarte normal, de asta mergi sa iti iei o costumatie de acolo. Pentru ca la tine in dulap nu gasesti asa ceva.

Dar treaba a inceput sa devina dubioasa de craciun. Manechinele, adaptate sezonului, erau imbracate (cum altfel?) in Craciunite. Un top rosu, fusta mini, cizme si blanita alba pe unde se putea. Singura problema e ca la fel erau imbracate toate asistentele din emisiunile tv sau cantaretele de la Festivalul carnatului usturoiat de la Crevedia.

Astazi problema s-a agravat. Manechinele aveau o fusta neagra pana la genunchi, o vesta (fara camasa ce-i drept, foarte incitant) si o cravata la gat. Da, ne ducem de rapa. Nici sex shopurile nu-si mai inteleg publicul. De ce am avea pretentii de la vanzatorii de placeri intelectuale?

Ianuarie 16, 2010

Ma hranesc cu oameni frumosi

Da, sunt un canibal emotional. In fata oamenilor frumosi corpului meu i se intampla o transformare imposibila: ochii mei devin mai mari decat sunt. Ador oamenii care sunt „mai mult decat mine” in toate: au vazut mai multe locuri, au cunoscut mai multi oameni interesanti, au citit mai mult, au experimentat mai multe emotii.

Un mesaj care promova folosirea prezervativului spunea ca „atunci cand faci sex neprotejat e ca si cum ai face sex cu toate persoanele de care partenerul/partenera ta s-a bucurat inainte”.

Eu cred ca e la fel si atunci cand cunosti un om. Cunosti toate persoanele cu care a interactionat: mama care se machia in exces, colegul de joaca care ii distrugea intotdeauna cadourile noi, vanzatoarea de morcovi care i-a spus „sa mai invete matematica” atunci cand i-a cerut restul corect, iubitul care i-a spus chiar cu o ora inainte ca e cea mai frumoasa femeie din lume.

Mi s-a intamplat sa stau de vorba cu cineva care avea dublul varstei mele, un salariu echivalent cu greutatea mea in aur, dar care dupa multe povesti a gasit increderea sa imi spuna ca trece printr-un moment foarte greu emotional si ca in timpul intalnirilor de afaceri isi cere scuze sa mearga la baie, dar de fapt merge in camera de hotel si plange.

Oamenii frumosi sunt oamenii care iti dau incredere. Incredere in tine insuti  alaturi de incederea lor in tine. Oamenii frumosi ma hranesc cu o parte din sufletul lor fara ca eu sa le cer asta.

Ianuarie 11, 2010

Avem un vaccin. Cum procedam?

Grigore mai avea doar un pic de Cola in sticla indesata in buzunarul gecii de blugi. De cate ori venea la Bucuresti, asta ii placea sa faca: sa bea suc cu bulbuci si sa mearga cu metroul. Acum zeul transportului in comun i-a zambit. A gasit si loc de stat jos.

S-a prefacut ca se scarpina pe obraz ca sa isi poata sterge nasul cu maneca. Era totusi in capitala, nu putea sa se poarte ca in sat la el. Cand a vrut sa bea ultima gura de Cola din bidon, trenul a franat brusc. Sa inecat si a inceput sa tuseasca. Doar o data. Pana a simtit bastonul paznicului de la Scorsesse peste ceafa. O data. Si inca o data. Paznicul dadea cu sete, mai indarjit de fiecare gemet de durere.

O babuta se uita in jur preocupata. Umbrela ei cazuse pe podea. O insfaca cu hotarare si i se alatura. Acum pe langa bastoane Grigore primea manere de umrela luata de la metrou peste fata. Apoi noi pumni si noi picioare isi gaseau locul pe corpul lui chircit acum pe podea.

Singurele pauze erau statiile, cand agonia lui Grigore sporea pentru ca era lovit mai cu sete de oamenii care abia intrau cu energie.

La ultima statie, paznicul i-a indesat trupul inert cu scarba intr-un sac inchis etans si l-a rostogolit ca pe un covor pana la o camera pe care scria cu litere de marimea unei cartele de metrou:

Persoane nevaccinate impotriva gripei porcine”

Ianuarie 7, 2010

Iti doresc sa ajungi o stire

Pentru mine, asta e cel mai urat lucru pe care il poti spune cuiva. O stire inseamna banalizarea existentei tale. Cele „15 minute de faima”, inseamna de fapt cele 15 minute in care traiesti cu adevarat.

De ce doar atunci? Pentru ca omul ca fiinta sociala exista doar atat timp cat cei din jur ii constientizeaza prezenta.

In urma cu aproape doi ani, am facut ceea ce probabil toti am facut macar o data: am inceput sa imi sun mai rara prietenele, pentru ca intotdeauna se gasea altceva care sa imi ocupe timpul.

Dupa o luna, cand am revenit in online, am aflat ca Ioana fusese lovita de un scuter pe trecerea de pietoni si abia iesise din spital. Asta imi era raspunsul la intrebarea „Ce ai mai facut?”

Apoi Ioana mi-a dat un link. Spre Stirile Pro TV unde prietena mea cu care ieseam la bere devenise o stire. Acum nu mai era Ioana, era doar „o tanara de 20 de ani” cu o situatie „stabila”.  Cand am vazut minutul de video cu Ioana pe targa tipand mi-am dat seama ca nu vreau sa ajung reporter de teren.

De ce? Pentru ca nu vreau sa faca din persoana draga cuiva doar un articol nehotarat.

Ceva mai recent, intr-o vacanta acasa (singurele zile in care ma uit la TV) l-am vazut pe Lucian Mandruta luand cel mai inutil si scarbos de manipulant interviu. Unul in care il intreba pe Elan, Fostul sot al Mihaelei Radulescu dupa divort cum isi imbraca copilul inainte de a-l duce la scoala.

-Ii pui mai intai soseta stanga sau pe cea dreapta?

Desi mi-a fost pentru patru luni un profesor simpatic nu am putut sa nu-i doresc in acel moment cea mai urata treaba: sa devina si el o stire. Sa ajunga dintr-o persoana, doar un subiect care atrage audienta. Sa i se rezume viata la patru poze paparazzi si un titlu de articol cu semnul intrebarii in final.

Nu as putea fi jurnalist de teren pentru ca nu as vrea sa fiu eu corespondentul luntrasului Charon pe Pamant. Nu, nu vreau sa trec sufletele pe lumea cealalta prin fluviul  audientei.

%d blogeri au apreciat asta: