Posts tagged ‘avion’

Ianuarie 20, 2011

Esti in stare sa faci un bagaj?

Da, normal, doar nu esti maimuta. Poti sa faci diferenta intre lucruri utile si inutile. N-o sa umpli o valiza de 10 kilograme de banane si doar doua perechi de sosete. Dar inlocuieste bananele cu placa de indreptat parul si parca incepi sa semeni cu IR Baboon.

Scopul si durata vizitei

Unde pleci si ce faci acolo? “La Roma sa vad statui” nu e de ajuns.

O sa te plimbi de dimineata pana seara? O sa mamanci sanwichuri facute cu mancare de la supermarket sau in fiecare seara la restaurant? O sa mergi la vreun spectacol sau doar la shopping? O sa mergi pe jos sau cu taxiul? O sa ai unde lasa bagajul tot timpul sau va trebui sa il iei cu tine prin locurile in care vei merge?

Chiar ai nevoie de bagaj de cala?

Bagajul de mana are dimensiuni reduse, dar e gratuit. Pentru 15-20 de euro poti sa cari mai putine haine inutile cu tine si sa iti cumperi un souvenir din calatorie. Ia o bluza pentru fiecare zi de calatorie. Nimic in plus, in caz ca te razgandesti. Nici pe astea n-o sa le porti toate. Imbracate si incalta-te pentru calatoria cu avionul cu pantalonii si pantofii pe care ai de gand sa ii folosesti cel mai des.

Nu lua haine pe care nu le-ai mai purtat de cateva luni in speranta ca asta e sansa lor de a vedea lumea si de a atinge celebritatea pe Facebook. N-o sa le porti acum asa cum ai uitat sa le porti pana cum.

Asta o sa doara: nu-ti lua laptoul. Daca job-ul tau nu te obliga sa stai pe net si intr-o vacanta scurta lasa-l acasa. Desi esti convins de asta, nimeni nu isi rontaie unghiile de nerabdare sa faci tu live blogging despre “Soc si groaza! Turnul din Pisa inca se inclina!”.

Si stii pozele alea in care tu duci turnul in spate sau il sprijini sa nu cada? Si pe alea pot sa le vad dupa o saptamana cand te intorci. Sau chiar acum pe Google, dar fara tine. Ceea ce uneori e mai bine.

De cate ori ai scris pe Twitter la intoarcere “Ce bine a fost in vacanta fara Twitter!”? Nu vreau sa stiu daca ploua la Madrid la ora 12 in timp ce eu ma plictisesc intr-un birou in Bucuresti. Nici ca in Barcelona la terasa El Tonto e cea mai buna paella pe care ai mancat-o tu vreodata. Si prima.

Daca inca n-ai inceput sa plangi, inseamna ca mai poti citi propozitia asta inca o data: lasa laptopul acasa!

In rest, drum bun cu bagaj usor. Daca nu mergi in calatorie ca sa iti intalnesti viitorul partener de viata sau ca sa faci poze pentru book-ul tau de modeling ia cu tine doar strictul necesar. Nu iti recomand sa exagerezi, iubitul sau iubita nu vor fi foarte fericiti daca raman singuri incuiati in apartament.

Daca nu merge si nu merge, da-mi un mail in care sa imi spui ce iti necajeste inima de calator la magdulici at gmail punct com si o sa te spurc mai ceva ca juriul de la Dansez pentru tine. Pana te  fac sa pleci doar cu lenjerie de schimb.

Cu drag,

O foarte calatoare

Anunțuri
Etichete: , , ,
Ianuarie 23, 2010

A week at the airport – Alain de Botton

Titlu alternativ:   Munca este pauza de rutina pe care mi-o iau intre vacante.

Nu-mi amintesc nici muntii, nici compania, nici destinatia

Am citit cartea dintr-o rasuflare, inainte sa adorm. Apoi nu am mai putut dormi, cu gandul la tot ce mi-am imaginat de fiecare data cand am zburat.

Timp de o saptamana, Alain a avut biroul in Terminalul 5 din aeroportul Heathrow, Londra. O tortura, daca ma gandesc la cate povesti esti martor fara sa poti interveni sau fara sa poti afla mai mult.

La primul meu zbor cu avionul, dupa ce m-am asezat mi-am facut cruce. Asa ma invatase mama, sa fac cruce cand plec la drum. Niciodata nu mi-a spus de ce, asa ca am adaugat propria semnificatie. De fiecare data imi doream „Sa ma intorc cu bine”. Nu-mi amintesc sa-mi fi spus ca vreau „sa ajung cu bine la destinatie”. Scopul plecarii nu e calatoria in sine, ci imbogatirea spirituala prin noua experienta. Vroiam sa ma intorc cu bine pentru ca asta insemna ca am sjuns la destinatie, am cucerit noi emotii si voi veni acasa mai bogata sa le impartasesc.

Am fost pe rand, fiecare capitol din cartea lui Alain.

Plecari

Am fost cea care tremura, plangea in hohote si  nu-si putea lua adio. Pentru ca atunci inca nu exista ideea de ramas bun. Apoi am fost cea care a intrat ultima pe poarta de la check-in, pustie pentru ca mai erau cateva minute pana cand se inchidea. Alain are dreptate, in momentele in care simtit cum se rupe o parte din noi uitam sa privim situatia in ansamblu. Ne gandim cat suntem de tristi, in loc sa ne gandim ce noroc avem ca putem trai o clipa cu o asemenea intensitate.

In momentul in care am suferit cel mai intens, mi-am dat seama ca de fapt am obtinut ce vroiam: sa imi dau tot sufletul cuiva fara sa-mi fie teama, fara sa mai ascund o parte intr-un beci ascuns de parca dragostea ar fi fost o turma de soldati din Al Doilea Razboi Mondial.

„…she would ocasionally pause and briefly consider the effect of her condition on her audience before returning to her lover’s chest, damp with tears.

We might have been ready to offer simpathy, but in actuality there were stronger reasons to want to congratulate her for having such a powerful motive to feel sad. We should have envied her for having located someone without whom she so firmly felt she could not survive, beyond the gate let alone in a bare student bedroom in a suburb of Rio”.

In zbor

Distanta fata de sol, fata de toate motivele de a ne trezi in ziua urmatoare, ne aduce mai aproape de iminenta mortii. Orice turbulenta de duce mai aproape de cei carora ai uitat sa le spui cat ii iubesti inainte sa pleci.

Perspectiva pe care o ai asupra orasului pe care il parasesti te transforma psihic si te obliga sa te gandesti la noi inceputuri, sau macar la o schimbare. Spre deosebire de masina sau tren, unde inaintezi liniar, in avion tot corpul este obligat sa simta ca te indepartezi, ca faci o schimbare.

In cele cinci luni in care am stat la Lyon, nu am putut tine un jurnal, online sau offline. Cele trei evenimente care m-au marcat le-am scris intr-un document word. Abia cand am luat avionul spre Bucuresti si am vazut cum tot orasul si viata mea de acolo se indeparteaza de mine am scos un carnetel si am notat de-a valma tot: oameni, replici, intamplari, ce cred si ce vreau sa se intample mai departe.

Aveam nevoie sa simt cum termin  un capitol ca sa ma pot gandi  la un titlu pentru el.

Sosiri

Pentru mine exista doua tipuri de sosiri: acasa sau in locuri in care sufletul tau se poate cuibari fericit.

Cand ma intorc acasa e simplu, nu am nici o nesiguranta, stiu ca voi simti totul mai gri cand voi ateriza dar ca atunci cand deschid usa, imi arunc bagajul in mijlocul camerei si ma arunc in pat, legatura se restabileste.

Atunci cand calatoresti spre un zambet, totul are alte dimesiuni. Nu pot sa ma concentrez cand citesc revista din avion, as vrea sa dorm tot drumul si sa ma trezesc abia cand se anunta aterizarea, profit de orice interactiune umana ca sa nu ma gandesc cat timp a mai ramas.

Stiu foarte bine cum e sa alergi spre iesire stiind ca motivul asteptarii tale se afla acolo si sa vezi ca intarzie. Simt ca o intreaga aeronava, un intreg echipaj a conlucrat ca eu sa ajung la timp dar am ajuns la timp degeaba. Ma uit cu ciuda inspre familiile reunite care deja isi cauta un taxi spre casa. Si iarasi, ma regasesc in observatia lui Alain:

“It is therefore hard to know just what expression we should mould our faces into as we advance towards the reception zone. It might be foolhardy to relinquish the solemn and guarded demeneaour we usually adopt while wandering through the anonymous spaces of the world, but at the same time, it seems only right that we should leave open at least the suggestion of a smile. We may settle on the sort of cheerful but equivocal look commonly worn by people listening out for punchlines to jokes narrated by their bosses.

So what dignity must we posses not to show any hesitation when it becomes clear, in the course of a twelve-second scan of the line, that we are indeed alone on the planet (…)”

Eu nu pot sa imi disimulez dezamagirea. De fiecare data ma grabesc spre poarta cu toate sperantele ingramadite in mine: de data asta e cineva acolo. Cateva secunde sunt intotdeauna de ajuns sa imi dau seama ca nu e nimeni. Apoi ma uit in stanga si in dreapta. Poate e o gluma, poate se ascunde. Abia apoi imi accept dezamagirea, ma incrunt, sun si aud inevitabil: “Sunt in metrou. Ajung imediat”.

Peste aproape o saptamana ma voi imbarca in zborul cu numarul 17. Cu siguranta perspectiva mea va fi diferita acum ca am citit aceasta carte si va voi oferi povesti cu si despre zbor.

PS: Ii multumesc mult Cristinei Bazavan pentru ca a facut posibila intalnirea dintre mine si carte.


%d blogeri au apreciat asta: