Archive for Iunie, 2010

Iunie 27, 2010

Religia de pe strada

De obicei cand merg pe strada trebuie sa imi folosesc mainile cumva. Sa ma joc cu cheile, sa le framant. Iar daca n-am chei, imi framant mintea. Si astazi mintea a inceput sa imi zboare spre o evidenta care imi tropaia de mult sub ochi.

De ce accepta preoții sa sfințească mașini foarte foarte scumpe dacă mândria e unul din cele 7 păcate capitale?

E una din întrebările pe care mi le păstrez pentru data viitoare când nimeresc alături de un preot in același microbuz sau tren. Ultima data cand am gasit unul la înghesuială i-am pus o întrebare de ar fi sărit pe geam doar, doar scapă de nebuna.

Anunțuri
Etichete: , ,
Iunie 22, 2010

Cel mai frumos cadou

Este sa-mi spui ca nu pot. De fapt, nici măcar sa spui. E de ajuns sa iți sa vad mimica care e atrasa de gravitație și striga „da, dar acolo ajung doar cei care” sau „am auzit eu ca nu se poate „.

Oamenii care nu sunt puși la îndoiala nu au pentru ce lupta. De asta vezi copii de bani gata care încalcă legea. Provocarea lor este sa le atragă atenția părinților ca un sistem perfect de finanțare nu este egal cu un copil perfect.

Tindem sa contrazicem evidentele pentru a ne găsi un nou război pe care sa il câștigam. Daca e evident ca trebuie sa fiu un bibelou, probabil voi sari de pe raft ca sa te împiedici in cioburile mele. Daca nu îmi dai șanse o sa mi le dau eu. Si o sa fiu sansa pe care ai vrea sa ti-o dai la un moment dat.

Nu cred in auto-provocări. Ele sunt o iluzie, izvorâtă dintr-un context social pe care încerci sa il ignori. Cred in neîncrederea care iti da idei. Exista o putere care ma motivează mai mult decât o pădure printata de discursuri. Puterea pe care ti-o dau cei care vad in tine mai putin decât ești.

Iunie 10, 2010

Mama, inainte de toate

De multe ori m-am enervat pentru ca-si cerea dreptul. De a fi un general si eu un soldatel ascultator:  „Nu te mai imbraca in albastru, imbraca-te in rosu, nu vezi ca esti palida si negricioasa, de ce vrei sa iti intuneci fata?”, „Ei nici nu ma gandeam ca nu iei premiul I, asa a fost in fiecare an”.

O relatie care devine un sir de intrebari pe care le presupui, alaturi de raspunsuri, ca pe o piesa de teatru, ca pe o melodie care ti se desfasoara in minte inca de la primele acorduri:  „Mai mananca mama, uite ce slaba esti, ce vad baietii aia la tine daca n-au pe ce pune mana?” „-Lasa-ma, n-am primit plangeri pana acum”.

Parintii se hranesc din mici nemultumiri care le lasa inca putere: atat timp cat mai pot sa iti spuna ca e ceva in neregula cu tine, isi gasesc rostul. Sa-ti faca un rost. Sa te aseze cum stiu ei mai bine, nu cum ai putea afla tu mai bine.

„Felicia, inainte de toate” este pentru mine un film despre incrancenari inutile. Desi am ras  la scenele clasice care fac din mame fiinte universale, desi m-am abtinut sa nu plang la monologul Feliciei, nu am plecat gandindu-ma „Exact asa e si mama”.

Cea mai mare bucurie a fost sa realizez ca mama mea, desi inscrisa in tiparele mamicesti, a putut sa imi spuna „Fa cum crezi, tu sa fii fericita”. Mi-am dat seama ca trebuie sa pun mana pe telefon si sa ii spun ca o iubesc. Ceea ce va doresc si voua.

[PS: Desi in text am folosit singularul, am de fapt doua mame, care s-au completat si au complotat ca sa ajunga la mine, cea de acum. La fel de bine, titlul putea fi „Claudia, inainte de toate mamele”. Pentru ca am avut sansa de a alterna doua generatii de parinti, cu doua seturi de valori diferite, am putut sa ma eliberez de incrancenare si sa traiesc in doua lumi complementare, de unde sper sa fi luat ce a fost mai bun. Ii multumesc Cristinei Bazavan pentru invitatie si emotiile traite.]

%d blogeri au apreciat asta: