Cate Craciunuri putem ingramadi intr-o saptamana?

In obiceiul de a-mi bate joc de timpul meu stand pe Twitter, am dat de entuziasmul unei gazele care se bucura ca fusese pana la data de 17.12.2009 la 4 petreceri de Craciun. Si mai urmau doua.

Dragilor, probabil eu vin din povestea care se termina cu un cal sur si o lingura introdusa fix in rima.

In calendarul meu Craciunul e pe 25 decembrie. Pentru ca atunci au vrut popii sa imi spuna ca ar trebui sa mananc halci de porc, vin rosu, sa vorbesc frumos cu mama si tata, sa tai un copac, sa il pun in casa cu becuri stralucitoare in el, sa fac donatii, sa ascult gasti de copii infrigurati si infometati de bani care urla colinde si sa ma uit la comedioare ieftine despre Mosi Cracuni transformati in spioni.

Prin urmare, ce-i cu isteria asta a petrecerilor de Craciun in toate formele, gastile si cluburile? Ce emotii simti cand sarbatoresti o treaba care se va intampla peste o saptamana in repetate randuri?

Mai multe petreceri de Craciun mai multe sanse de castig?

Mie asa imi suna. Mai mult iesit din casa, mai multa socializare, poti in sfarsit sa iti pui “hainele de bune” (pentru ca din pacate revelionul il sarbatorest doar o data, si ai un grup limitat care iti va admira tinuta), sa primesti cadouri, poate iti pica si o dama de verde la asternut din disperarea ca nu are cu cine face sarbatorile. Alea care vor urma. De-adevaratelea.

Hai, luminati-ma voi. Pentru ca, nu-i asa, “fie ca lumina sarbatorilor sa coboare asupra mea”.

Anul trecut pe vremea asta

Toata lumea s-a apucat de retrospective 2009 si de planuri pentru 2010. Eu pentru 2009 mi-am dorit sa nu treaca 3 luni fara o calatorie. Si am reusit.

Craciunul sec, pinche Navidad!

Anul trecut pe vremea asta am ramas de Craciun aproape singura in Residence Andre Allix. Toata lumea plecase instr-o calatorie sau acasa daca stateau pe continent. Mi-am dat seama ca n-o sa am carui grup de copii bronzati sa ii stramb din nas daca vin la usa mea cu colindul. Pentru usa din Allix aveai nevoie de cheie la intrare.

Am avut noroc cu gasca de mexicani care prinsese drag de accentul meu spaniol. M-au gazduit intr-un apartament care avea o bucata de carton taiata in forma de brad, mazgalita in verde, inconjurata cu ghirlanda rosie. Gatisera Yahaira i Marissa. Cred. Piept de pui umplut cu ciuperci, salata de mere, caju, si alte chestii pe care eu nu le-as fi insalatit niciodata si prajitura. Prajitura era totusi de la magazin. Am sunat-o pe mama sa ii spun ca mi-e dor.

Matth, caruia ma plansesem ca raman singura de Craciun mi-a dat un mesaj sa ma intrebe daca vreau sa iesim. I-am zis ca mi-am gasit lume. Abia apoi am aflat ca a stat singur in casa cu vasta colectie e DVD-uri.

Am adormit in patul supraetajat cu Rosalba in timp ce restul lumii inca se hlizea intr-un joc mexican de carti. Dimineata am baut un lapte cu aroma de banana luata dintr-un plic si mi-am dat seama ca a trecut Craciunul.

Revelionul in care am zambit cu toti muschii

Am ajuns prea devreme la aeroport. Destul de devreme cat sa primesc cadoul de Craciun pe care il ratasem. O carte despre cineva care se naste in cea mai friguroasa zi din an asa ca in loc de inima are un mecanism de ceas. Si nu are voie sa se indragosteasca pentru ca  asta i-ar da mecanismele peste cap. Numai buna de citit pe avion pana la Londra. Unde trebuia sa astept doar o ora pana ajunge si avionul lui. Apoi sa mergem acasa la L.

Cumpar prostii si imi incerc accentul british cu vanzatoarele. Ba chiar schimb si euro in lire. Mare greseala, dincolo era mai ieftin. Incoming call:

-Ti-a zis ca nu mai vine?

-Cum nu mai vine?

-Avionul a avut o problema tehnica. Se intorc. Nu stie cand e urmatorul. Sau daca mai ajunge. Dar tu uite, ia autobuzul asta. Apoi metrou. Apoi tren.

Prima data in Londra. Cobor din tren direct in decorul din Twin Peaks. Nu ma asteapta nimeni.

-Da, sunt printre niste case. E foarte intuneric. Vezi o masina alba? A, stai, cred ca te vad. Nu, nu esti tu.

Bine ai venit. Si acum ce facem?Ajunge dimineata.  Hai sa sunam la companii de taxi sa il ia de la aeroport. De banii astia mai bine ii rezervam camera la hotel.

6 am. “Cum era sa stau la hotel si sa pierd orele astea?”

Artificiile in Times Square. Berile oriunde. Barul de cabaret. Salsa pana dimineata, cocktail si sampania lasata intreaga si nedeschisa in frapiera.

Alt 6 AM. Coada la Mc Donalds post revelion.

A trecut o saptamana si n-a plouat in Londra. Cea mai frumoasa saptamana.

Anul trecut pe vremea asta mi-am dorit sa nu se termine. Si uite cum se intampla iar si iar.

Alte Amintiri, aceeasi “Epoca de aur”

Traiasca Twitterul, caci el m-a trimis la avanpremiera “Amintiri din Epoca de Aur 2“- Dragoste in timpul liber. O sa imi citez concluzia geniala de dupa vizionare, pentru ca pe cele mediocre ii las pe altii sa le popularizeze.

Este un film despre dragoste in care nimeni nu face dragoste.

De fapt, nu mi s-a parut deloc o comedie romantica asa cum spunea Cristian Mungiu dupa vizionare. Mi s-a parut un film al nostalgiilor, dar nu al celor care incep cu “Bine c-am scapat”. Un film al nostalgiilor provocate de unele lucruri care ar putea a mai fie sau nu, ca o patura in carouri, un apropo subtil, o inversare a valorior.

Cum spunea si una din actrite, era o perioada in care ” o femeie era mai fericita daca primea o galeata de oua decat daca i-ai fi dat un buchet de flori”.

In mod ciudat, eu inca am ramas asa. Doar ca nu-s oua sunt dulciuri si fructe.

Asa nu draga PR (PR=Probably Retarded)

O prietena care lucreaza de ceva vreme in jurnalism a primit un mail de la un PR dupa ce a participat la un eveniment. Nimic surprinzator, asa se face. Minunea e ca mailul continea urmatoarea imputare foarte amabil formulata:

“Ti-am trimis comunicatul de presa. Am rugamintea sa-l publici asa cum este, fara nicio modificare. “

Cum sunt invatacea in domeniu, m-a intrebat ce sa ii raspunda. I-am facut urmatoarea sugestie:

” Draga PR,
Iti multumesc ca iti faci meseria cu atat devotament si ai dus la bun sfarsit redactarea unui comunicat de presa.

Din fericire pentru mine, printre atributiile mele se numara  editarea si completarea informatiilor din  comunicatele trimise de PRisti voinici ca tine. Asa ca permite-mi sa ignor recomandarea ta si sa sciu ceea ce imi cere fisa postului. Un articol, nu o apasarea alternativa a butoanelor copy-paste.

O zi buna si nu uita: informatiile importante in lead! “

Pentru ca cea mai mare satisfactie o am cand pot sa zambesc in fata unor greseli care iau bani nemeritati in fiecare luna.

Nu va obositi

Stiu cum arata o femeie frustrata din diverse considerente hormonale.

Stiu cum arata un barbat care vrea sa arda etapa cu datul suvitei rebele dupa ureche in lumina pala a lunii pline.

Stiu cum arata o tipa aproape frumoasa care incearca cu disperare sa capete putina atentie si complimente.

Stiu cum suna “mai vorbim” cand nu ai numarul persoanei dar nici nu ti-l doresti.

Stiu cum se poarta si cum ii judeca pe altii o parvenita care e prea preocupata sa isi faca unghiile ca sa se gandeasca ce ar scrie in CV daca nu ar mai fi iubita cui trebuie.

Stiu ce privire are un barbat caruia nu-i pasa.

Stiu pe cate cadavre ale unor persoane surprinzator de apropiate poate calca o femeie cu ambitii mai puternice decat sufletul.

Da, stiu toate astea. Si mult mai multe. Asa ca va rog, nu va mai obositi sa ma mintiti. E pacat de timpul vostru si al meu. Eu va stiu, voi va stiti sau fugiti de voi, nu-mi pasa. Doar nu-mi mai pierdeti timpul cu zambete pornite din maxilar si nu din suflet.

Sa-ti recitesc vreo doua!

Ieri am fost la editia cu numarul patru a Recitirilor, unul din proiectele lansate impreuna cu Echipa III de la Internship 2.0

Ce se intampla acolo?

Varianta 1: Prima data  insfaci pixul sau tastatura. In functie de cat sotron sau Counterstike ai jucat in copilarie. Produci un text. Il pui pe Recitiri sau direct in geanta.  Vii luni de la ora 19.00 in Absintaria Sixthina si il citesti.

Varianta 2: Nu scrii nimic dar iti plac oamenii care scriu si mai ales atmosfera unui loc in care ideile topaie libere printre pahare de vin. Vii luni in acelsi loc. Asculti. Iti spui parerea. Zambesti.

Iar pentru cei mult prea ocupati sau departati geografic, va spun foarte hop top ce s-a intamplat aseara:

Dragos C. Butuzea a fost moderator si exact ceea ce ma asteptam de la un critic.

Primul text l-a citit Adrian Cubotaru. De cate ori citeste Adi, mi se pare ca ii face o nedreptate textului, ca ii fura din cheile de lectura pe care le ofera o anumita intonatie. Textul citit aseara a fost despre o parte din copilaria la tara pe care vrei sa o pastrezi in forma initiala, despre frica de a nu spulbera amintirile din cauza realitatii.

V-ar fi placut cu siguranta daca v-ati petrecut  verile catarati in copaci in satul bunicilor si acum sunteti prea prinsi in cuvinte ca online si SEO, prea mari pe langa un simplu “sapun de casa”.

Andreea Burlacu ne-a adus un fragment de emotii in cuvinte. Oricine are o fosta iubire inscrisa intr-o cicatrice pe genunchi ar fi ramas melancolic dupa.

Simona Stanescu a citit prima poezie a serii, una fara titlu dar destul de puternica incat sa nu ii mai fie necesar unul. Poezia ei mi s-a parut ca o astenie de toamna, una care rostogoleste peste tine clipe, amintiri, soapte si ploaie.

Gabi Macovei a ilustrat in poezia lui sinuciderea ca pe o poveste plina de banal. Cele mai puternice imagini retinute din versurile lui raportate la moarte au fost “din respect pentru lumina” si mai ales exact genul de comparatie pe care as folosi-o si eu ” Azi te-a gasit moartea/ Azi te-a gasit ca un cos iesit pe frunte inaintea balului de absolvire”.

Textul lui Sorin Tudor a deschis seara inspre noapte cu toate comentariile iscate. Pe langa jocul din structura textului, cea mai comentata a fost o imagine erotica care a reusit sa transmita un frison orgasmic, unul care te cuprinde cu fiecare cuvant intr-un alfabet al senzatiilor. Unora, pentru ca lui Dragos nu i-a spus nimic. Nimic care ne-a tinut povestind pana pe la 23.

Eu la prima edtie am citit acest text. Aseara am ajuns doar ca ascultator, dar va promit ca  lunea viitoare o sa va recitesc de o sa ma pomeniti. Indubitabil!

Măi complotistilor!

Pana acum, nu am avut parte de tradari. Inafara poate de niste pusti care ma dadeau de gol la “V-ati ascunselea” (“tupu” pentru cititorii din vest) si un personaj care s-a hotarat brusc sa nu ma mai astepte la gara. Nimic ce nu poate fi uitat sau razbunat cu o corcodusa aruncata in tampla.

Saptamana aceasta Gigi Becali mi-a deschis ochii. Datorita lui mi-am dat seama in ce intuneric traisem. Cum toata lumea m-a mintit. Cum mi-au rupt pagini din carti ca sa nu descopar adevarul. Cum mi-au sters cuvinte din dictionar ca sa traiesc in bezna. Dar iata si povestea:

In scurta vizita facuta acasa m-am gandit sa mananc floricele cu televizor si  sare. Si cu sora mea pe langa. In cutie se desfasurau Mihai Morar si Gigi Becali. Vorbind despre problemele Stelei, sau aparate de scobit in nas cu pedale, orice ar fi fost, eu am retinut doar esentialul:

Mihai Morar: Si credeti ca a fost vorba de un puci gandit impotriva dumneavoastra?

Gigi Becali: Nu cred dom’le ca a fost puci, nu cred ca se oboseste cineva sa….

De aici nu stiu ce a mai zis Gigi, stiu doar ca universul meu s-a prabusit. Mihai Morar stia ce e un puci. Gigi Becali stia ce e un puci. Magda nu auzise in viata vietilor ei cuvantul puci.

Nici nu mai povestesc cate acuzatii foarte indreptatite si-a luat complotista sefa, cea care m-a plimbat prin scoli si mi-a impletit coroane din trandafiri luati din gardul viu al intreprinderii.

Nu pot sa cred ca mi-am dus o viata fara cuvantul puci. Ba mai mult, oare cuvantul puci o fi aflat ca eu exist? Sau doar eu stiu de el? Oare cand inchide cineva DEX-ul peste cuvantul puci, el se gandeste la mine?

Sunt hotarata sa imi pun ordine in viata si sa readuc lumina. Va rog, invatati-ma cuvinte noi. Daca imi spuneti unul de care nu am auzit, va declar Cavaleri ai Luminii Lingvistice si cand va prind pe la vreo reuniune de soareci de online va dau si o acadea. Sau un zambet.

Na-vă criză

Pana la urma am descoperit solutia pentru coruptie.  Criza. Astazi am vazut o controloare care nu a lasat o persoana fara bilet sa se urce spunandu-i:

- Daca ma dau afara, ma angajezi tu?

Da, de asta aveam nevoie. Ca oamenii incompetenti care se intampla sa fi ajuns angajati sa fie cuprinsi de revelatie: un loc de munca este un privilegiu nu un drept. E mai greu sa iei spaga cand stii ca seful tau abia asteapta sa te dea afara. Penru ca daca nu cazi tu, cade el.  Si foamea este una dintre cele mai primare si mai crude legi.

Webstock 2009- Cum sa castigi mai mult decat experienta

La Webstock am ajuns ghidandu-ma dupa sirul lung de semi-geeks si fete aranjate care roiau la 8 dimineata pe Calea Victoriei. Inca de la inceput m-am simtit ca un cioban fara oaie la Reuniunea Oierilor de Pretuntindeni.Toata lumea clickaia de zor, ba pe telefon, ba pe “tigaie”( cum il alinta pe “GigiDell” rudele mele care au prins armata pentru femei si repartitia la sfarsitul facultatii).

Cum cea mai mare oportunitate pe care mi-o ofera telefonul meu este functionalitatea butonului verde, m-am resemnat sa tin pixul in mana intr-o pozitie care spunea “vreau sa scriu deindata ce aud o idee geniala, dar in acelasi timp ma concentrez atat de tare, incat uit ca as putea scrie”.

Cand si-a inceput Bob Rapp de la Vodafone discursul eu mi-am zis: “A, uite-l pe tipul care ne-a spus (mie, Ralucai si lui Silviu) ca ar vrea sa fie un urs dansator la circ. Pe langa asta , Manafu a mai spus ca Bob are un telefon de dat celei mai nastrustice intrebari. Bine, nu mi-l imaginez pe Manafu pronuntand in conferinta Webstock cuvantul “nastrusnic”, dar cu nici cuvantul folosit de el nu mi-l amintesc, sa am iertare.

Asa ca mintea mea girofar se facu. Doar ca intrasem in fibrilatie cand am vazut ca Bob tot vorbeste iar mie mi se pare totul atat de firesc incat nu mai e nimic de intrebat.

Asta pana cand a spus ca ar trebui sa fim foarte sinceri si onesti in tot ceea ce afirmam pe Twitter, Facebook si alte retele de castigat timp pierdut.

Eu, strabatatoare de lume in lung si in lat, mi-am petrecut penultima zi din 2008  la Londra pe scaunul rosu din Dominion Theatre la musicalul We will rock you. In care una din idei este ca in viitor toti ne vom prezenta in viata reala cu id-ul de pe internet.

Si cum toata lumea scrie pe conturile personale mai degraba “am omorat 7 muste dintr-o lovitura” decat “am alergat 7 ore sa omor o musca”, l-am intrebat pe Bob cum poti convinge oamenii sa fie sinceri cand profilul online este o sansa de a parea mai grozavi decat in realitate.

In concluzie, de acum pot sa socializez online si cand sunt plecata in oras sa socializez offline pentru ca jucaria asta este a mea.

Dar lasand bucuriile materiale la mine in buzunar, Webstock 2009 a fost o conferinta educativa, la care am auzit idei simple dar cu rezultate si am facut ceva grozav, care mi se intampla tot mai des in ultima vreme: am vorbit cu multi oameni mai destepti decat mine.

Offline 2.0 vazut de 4.0 ochi

Prietena mea Monica tot vrea sa isi faca blog de o vreme. Probabil daca nu eram prea lenese ne faceam un blog de “erasmuse” cand am fost impreuna la Lyon. Asa ca am adus-o la o petrecere de oameni de online. Va las cu intrebari relevante:

-No, tu, da tu stii pe careva de aici? Asa in viata reala? Sau numa de pe net?

-Da oamenii astia au venit numa asa sa stea la mese si sa vorbeasca cu necunoscuti?

(Intervine Sorin Tudor si ne indeamna la socializare intensa)

-Sa nu cumva sa isi uneasca ala din fata masa cu a mea! Uite ca o impinge! Si o sa vorbeasca cu mine, dar eu n-am blog sa ii spun unde sa ma gasesaca.

In cele trei ore de socializare, am ras cat sa imi incarc bateriile, am dat mana cu oameni pe care i-as recunoaste pe strada da nu mai stiu cum le zice in Twitto-buletin si inca nu e destul. Hai sa facem un Offline 2.0 in fiecare luna, pana o conving si p Monica sa se lanseze in online si sa aiba o mandra eticheta in piept dupa care sa o cautati pe Google.