Iunie 14, 2012

Anunt angajare. Urgent.

Anunțuri
Mai 11, 2012

Primul interviu de om mare

Cand stateam in Bucuresti, mergeam la unele interviuri doar pentru ca aveam (prea mult) timp liber. Ma fascineaza jocul de la un interviu si cum, mai ceva ca la o intalnire imi puteam da seama daca as putea lucra acolo sau nu. Am incercat sa nu rad cand am ajuns in fata unui director si am vazut ca seamana foarte tare cu Mr. Bean, asa ca am evitat cat am putut sa nu mi-l imaginez aratand degetul mijlociu din decapotabila in semn de salut. Alteori am avut testati de limba cu pustoaice care vorbeau mult mai prost decat mine si m-am simtit prost in locul lor.

Pana sa ajung in Franta, nu mi-am pregatit niciodata interviurile. Nici nu imi trecuse prin minte sa fac asa ceva. Pentru mine un interviu nu era ca un test. De ce sa ma pregatesc daca m-au chemat deja? M-am pregatit atatia ani ca sa am ce scrie in CV si ca sa le dau motive sa ma vrea. La ce bun mai mult efort?

Gandeam prost, ca o amiba unineuronica ce sunt. M-am desteptat in Franta pentru ca structura masterului presupunea un semestru de teorie si unul de practica. Iar practica ne-o gaseam singuri. Asa ca vazandu-i pe colegii mei ca isi iau o zi libera de la cursuri doar ca sa isi pregateasca interviul, am inceput sa am dubii. Dar tot nu m-am pregatit cu temei. Tot ce faceam era sa ma uit un pic pe activitatea firmei ca sa am ce-i intreba si eu pe ei, nu doar ei pe mine. Si a mers. Am fost la trei interviuri si m-au vrut la toate trei. Au fost si stagii la care nu am fost selectata pentru interviu, dar asta e alta poveste.

De cateva luni, m-am hotarat sa-mi pun mintea la crosetat la Bruxelles. Am scormonit internetul pana cand am gasit The Job la Parlamentul European. Presupunea sa ma distrez pe FB, Twitter si Youtube ca sa afle tot cetateanul ce minuni se fac pentru binele lui.

Dupa ce am trimis CV-ul mi-a tresarit o saptamana inima de cate ori suna telefonul. Apoi am uitat de el. Apoi a sunat telefonul si am fost chemata la interviu. Intamplarea a facut ca interviul sa fie programat in timpul vacantei pe care o aveam deja planificta la Bruxelles. Asa ca mi-am zis ca e un semn. Ca s-a aliniat luna in conjunctura cu Jupiter in casa Soarelui, pe cand Uranus era la birtul Universal.

Asa ca mi-am luat rochie de om serios, sacou si pantofi noi. M-am vazut cu prieteni si intre doua pahare de vin am simulat interviul. In dimineata interviului m-am gandit ca as parea om mai serios daca mi-as indrepta parul. Lucru care mi-a servit pana am iesit din scara blocului si am descoperit ca ploua torential.

Am fugit pana la metrou unde mi-am planuit iesirea. Aveam de mers cam 10 minute pe jos pana la intrarea de unde avea sa ma recupereze persoana de la resurse umane. Asa ca am studiat posibilitatile si cea mai buna idee a fost sa iau un ziar gratuit de la metrou si sa mi-l pun pe cap.

Si asa, tropa tropa pe tocuri cu un acoperis de hartie pe bostanul ganditor pana la interviu. La PE mi s-a dat un ecuson de vizitator (de care am profitat dupa ca sa mananc la cantina), am trecut printr-o poarta de verificare apoi m-am intalnit cu una persoana de la resurse umane care ma contactase.

De aici am cam inceput sa ma simt ca la spital inainte de prima mea operatie de polipi. Am urcat in lift si S. mi-a spus ca o asistenta grijulie „Acum mergem la etajul 4”. Am ajuns in fata unei usi, a intrat sa vada daca ma poate primi comisia, apoi a iesit sa imi spuna ca mai au cateva pregatiri de facut. „Au mai fost sapte persoane inainte. Tu esti ultima”. Ca si in cazul unei operatii, am analizat rapid riscurile: daca-s obositi? meteosensibili? oare mi-am dat parul dupa ureche cum trebuie?

Cand am intrat m-am blocat putin. Nimeni nu ma prevenise ca interviul va fi cu cinci persoane. Am dat mana cu toti, m-am asezat si am asteptat momentul in care sa incep sa ma prezint. Asa ma gandeam eu ca m-as fi auzit vorbind engleza si as fi putut sa imi gasesc cuvintele mai bine ca sa raspund la intrebari. Intrebari care au venit la o secunda dupa contactul meu cu scaunul. Nici una nu avea mare legatura cu Cv-ul meu, asa ca am simtit ca erau doar intrebari standard pentru toti cei opt candidati care n-au fost adaptate pentru a afla mai mult despre ce ar putea ei aduce in plus ci mai degraba cine s-ar adapta mai bine rigorii prestabilite.

La capitolul „Ai intrebari?” cred ca am avut prea multe pentru ca imi facusem bine temele in legatura cu actiunile de comunicare online desfasurate anterior. Interviul a durat 20 de minute. La sfarsit n-am iesit de acolo simtind ca i-am facut praf, ci mai degraba gandindu-ma ca nu ma pot ingrijora atat timp cat nu stiu calitatea celor sapte candidati care au trecut inaintea mea.

Pana la urma, se pare ca cineva i-a rasturnat mai abitir de pe scaun pentru ca nu m-au vrut. De fapt, prefer sa ma gandesc ca au vrut pe altcineva mai mult, pentru ca in mailul de respingere mi-au sugerat alte posturi pe comunicare pentru care selectia este in curs. Si nu cred ca au facut asta doar pentru ca au pierdut Cv-ul pe care l-am trimis prima data si aveau chef sa se mai uite la poza mea inca o data.

Prin urmare, simt ca in sfarsit sunt un adult, pentru ca a trebuit sa trec de un detector de metale ca sa ajung la un interviu de job.

 

 

Februarie 16, 2012

Tatal meu ecologist

Tatal meu a implinit in ianuarie 77 de ani. Iar astazi a fost eroul unei povesti adorabile.b

De la casa din varful dealului pana la cel mai apropiat mijloc de transport, cu geanta in spate, tata a parcurs 10 kilometri voios. Apoi a gasit transport pana la Bacau, unde sta fratele meu.

Tata nu prea bea si nu fumeaza, asa ca isi umple timpul de pensionar muncind si adormind la „Viata Satului”, „Timpul Probabil” (sau „Starea Vremii”, cum ii zice el rubricii „Meteo”) sau orice alt program suficient de plictisitor.

Fratele meu sta la bloc, la etajul 3. Dupa ce a terminat tata cu dormitul a inceput sa caute de munca. Si da-i si cauta, pana a descoperit balconul plin de zapada. Tata nu se trezeste odata cu soarele, tata se trezeste cand stelele inca mai vizeaza nori care sa le inveleasca.

In mintea lui de om cu bun simt de la tara, tata s-a gandit sa nu arunce zapada peste balcon, ca poate pe aleea de la intrare. Asa ca s-a apucat sa duca zapada din balcon, ca o furnicuta, in cada din baie. Cand a umplut cada, mandru nevoie mare, s-a prins ca zapada se topeste greu si daca cineva ar vrea sa faca baie ar trebui sa astepte mult si bine.

Norocul lui a fost sa zareasca o vecina la balcon care l-a linistit si i-a spus ca sub balconul lui e doar o gradina si nu incomodeaza pe nimeni daca arunca zapada. Asa ca s-a pus tata pe bagat zapada din cada intr-o geanta ca s-o poata arunca pe balcon.

Cand l-am intrebat pe eroul nostru de ce n-a pus apa fierbinte peste zapada a spus ca apa costa si n-a vrut sa faca risipa. Povestea se termina aici. Tata merge mai departe.

 

 

 

Etichete: , , , ,
Ianuarie 29, 2012

Jurnalistul care a ratacit pana la etajul 4

In septembrie imi ardeam spatele pe o plaja de langa Perpignan si neuronii la festivalul de fotojurnalism „Visa pour l’image”. De obicei ma rup de net cand calatoresc, dar de data asta am pacatuit cu niste wifi gratis care isi cauta un telefon prieten intr-un bar.

Asa am vazut ca am un mesaj de la o fosta colega de facultate cum ca un fost coleg face turul Europei si isi cauta canapea prin Franta. Nu prea am avut timp sa-i citesc trecutul, prezentul si viitorul in globul de lcd, dar m-am prins ca a facut ceva documentar despre cum asteapta niste unii sa pice tavanul pe ei si ca a biciclit aburit de slibovita prin vecini.

Pana sa aflu si pe ce loc e in ZeList m-am trezit cu el la usa. Nu stiu cum a ajuns, ca nu-i dadusem codul de la interfon. Sa fi avut incredere vreo babuta din bloc in fata lui de pustan care intra in scara ca sa iti vandalizeze cutia postala si sa iti deseneze gargauni pe vederile primite de la nepoti? Eu cred ca e sburator. Sau zombi. Sau roman.

Am biciclit si am baut. Apoi am biciclit iar. Am descoperit un parc unde oamenii erau fericiti. Am baut pe o barca.  L-am trimis la caprioare. (de alea cu patru picioare). M-a pus pe ganduri.

Am ras de colegul meu de camera care a tipat ca o fashionista in fata unui lighean cu maccarons cand i-a vazut iPad-ul. Am adormit povestind. Am gasit 10 euro pe jos pe care i-am investit in industria de prelucrare a hameiului.

Nu am stat de vorba cu un jurnalist, nici cu un subiect, am stat de vorba cu un musafir. Mi-am dat seama ca citisem multe din articolele lui fara sa ma uit cine le-a scris. Dupa ce a plecat din Lyon, s-au inrosit Facebook si Twitter de bulina rosie a documentarului „Primiti cu cutremurul?”

Si am simtit cea mai stupida dintre mandrii. Aia pe care o arboreaza nationalistii cand scriu pe toti peretii virtuali ca Nadia Comaneci si Cioran sunt romani, doar, doar s-o lipi un pic de fabulospirit si de buletinul lor.

Mai nou, s-a inrosit si televizorul de ciuda ca nebunia lui Ursulean e mai cunoscuta decat manipularea lui. Si nu cred ca se opreste aici, pentru ca picioarele care ratacesc se intalnesc cu idei ignorate de altii si nasc pui de reportaje.

Ianuarie 23, 2012

Caleasca cu cal alb

Baietelul din poza e Dragos, vecinul meu de la tara. Bulina neagra sunt eu. El si fratele lui mai mic au fost cei mai la indemana parteneri de joaca in cei cinci ani pe care mi i-am petrecut pe un varf de deal. Ne-am dat tumba, ne-am batut karate, am cautat hribi, zbarciogi, painisoare si iutari prin padure, m-au umplut de paduchi, le-am dat surprizele mele de la guma cu masini si avioane.

Ma fascina casa lui, desi mica si derapanata, pentru ca avea ghivece de flori pe veranda. Imi placeau si ale mele din gradina aranjata geomatric de mama, dar parca alea in ghiveci aveau ceva in plus, le puteai muta cum vrei, in orice colt te-ai fi asezat.

La patru ani m-am prins ca oricat de tari ar fi ghivecele lui, nu o sa fie nimic intre noi. Eu incepeam sa citesc Fratii Grimm, el visa la ziua in care va avea un tractor. Lua o creanga cu care scarmana iarba in timp ce turuia ca un motor sau urla „Tache, tache, dubalache”.

Am plecat din varful anului la opt ani. Dragos a ramas. Si dealul ala e egoist, cum el nu se poate schimba, nici oamenii de pe el n-au voie. Asa ca de fiecare data cand m-am intors Dragos tot la tractorul lui visa. Intre timp si-a luat un cal si o caruta si a inlocuit slagarul „Tache, tache, dubalache” cu un radio de buzunar.

–––––––––––––––

14 februarie 2011. Fratemiu trimite tot ce are in plus prin debara cu o masina pe varful dealului. Mai exact pana la un kilometru de deal, pentru ca dealul e egoist, a auzit ca apa de ploaie e buna pentru piele, asa ca atunci cand ploua ineaca drumul pana la el in noroi ca sa se balaceasca singur.

Cobor din masina. Tata a venit sa ia toate „hardaile”  cu dusmanul noroiului, caruta cu cal alb  strunit de Dragos. La poalele dealului noaptea e noapte de dictionar, cu fosnituri sinistre, greieri urlatori, stele clipicioase si un colt de luna. Sunt venita de la oras, asa ca am loc pe scandura „soferului”. Ma tin de bratul lui, de un lemn, m-as tine si de coada calului de frica sa nu cad in noroi. „Stai linistita, ca am mai dus fete si au ajuns bine”.

Oricat m-am ferit sa o sarbatoresc, ziua asta nascocita m-a sarbatorit pe mine. Chiar si in cel mai pierdut varf de deal, tot a gasit la repezeala o caleasca si un cal alb, o noapte cu cer senin si un cor de greieri.

Ianuarie 11, 2012

Ziua in care am imbatranit

Astazi, 11 ianuarie 2012, la varsta de 24 de ani si jumatate fix, am imbatranit.

Stiam ca ziua asta va veni, ii mai lovise si pe altii. E ca o raceala care s-a strecurat in tine cand erai in metrou. Nu simti nimic si deodata, cand te asezi pe scaun, simti o fierbinteala in tample, o sfarseala in genunchi si daca te ridici, simti ca tot Pamantul s-a ascuns in capul tau si se roteste in jurul creierului. Tic-tac. Tic-tac.

A inceput de dimineata. Autobuzul nu venea, eu intarziam la sedinta, asa ca am luat o bicicleta. Bicicletele de inchiriat de aici au trei viteze. Pana acum, inafara de vreo panta, care oricum e rara pe rutele pe care biciclesc eu, am mers doar cu viteza a 3-a. Acum la fel. Doar ca acum am gafait. Am incercat sa dau vina pe bicicleta, ca a stat in ploaie si a ruginit. M-am uitat mai bine. Ma asteptam sa imi spuna: „Magda, nu esti tu, sunt eu. Eu nu mai pot continua asa.”

Dar n-a zis nimic ca doar e bicicleta. Apoi am mancat. Iar am respirat greu. M-a luat cu intepaturi in piept. Iar am biciclit. Iar am gafait. M-am urcat pe cantar. E prima data in cariera mea de mancatoare cand ma ingras dupa sarbatori. Sau in general, e prima data cand ma ingras dupa ce mananc. Pana acum singura reactie pe care o aveam la mancare era de supravietuire.

As putea zice ca ma simt ca un om nou, in sensul in care sunt cineva care nu exista pana acum. Dar ma simt mai degraba un om vechi.

 

Decembrie 30, 2011

Cinci ani de UE

Cu ocazia a cinci ani de integrare, va fac cadou un text pe care l-am scris in primul meu an de facultate. A fost tema de sfarsit de semstru la cursul cu Lucian Mindruta.

Suntem europeni, ce…

ianuarie 2007

E clar ca abia asteptai. I-ai dat din timp croitoresei costumul pe care l-ai avut la nunta din toamna a varului de la Constanta sa il mai stramteze. Vremuri de integrare.

Unchiul care iti era dator de cand i-ai adus cateva materiale de constructie de la lucru a gasit un restaurant pentru noaptea cea mare. Nici nu a trebuit sa dai o spaga prea mare pentru o masa care sa nu fie nici langa geam, nici langa usa. Indeajuns insa cat sa te certe sotia. Ai linistit-o repede. Doar o data e revelionul. De fapt, nu e o data, e in fiecare an, dar de ce sa fiu eu cea care iti omoara iluzia.

De copii ai scapat repede. Doar au bunici. Cum sa stea batranii singuri de sarbatori?

Pana in orasul cu unchiul si restaurantul mergi cu trenul. Controlorul iti cere bilet. Ii ingramadesti banii in buzunar si ii zambesti cu subinteles. El nici nu se mai oboseste sa iti intoarca zambetul. Se indreapta catre urmatorul „umplator de buzunare”.

Rudele sunt asa cum le-ai lasat. Ea a uitat ce e acela machiaj, el a uitat care e fundul sticlei de palinca.

Ca o premonitie, ai mai adus si tu doua sticle. Sa fie ca doar o data e revelionul integrarii. Inca nu ai observat ca fiecare revelion e al cuiva: al mileniului, al tranzitiei, al aderarii. Dar niciodata nu e al tau.

Dupa ce ai incercat sa afli daca vinul rosu sau tuica de prune iti face mai bine la circulatie ai plecat la restaurant. Da, a trebuit sa iti iei si nevasta, asa grasa si mult prea parfumata.

In restaurant ai crezuut ca sarmalele care ti-au fost servite sunt aperitiv: o noua inventie, minisarmalele. De fapt erau felul principal. Si singurul.

Te mai uiti la steagurile albastre cu stele galbene agatate prin toata sala. Oare stelele alea sunt acolo cu adevarat sau doar tu le vezi din cauza anemiei? Poate, poate, mai apare un chelner, macar cu o felie de paine cu unt sa nu ametesti pana dimineata. Nimic.

Incepe numaratoarea inversa: 3, 2, 1 si te trezesti cu o imbratisare puternica de la domnul de langa tine. Iti tipa vesel si cu miros de busuioaca in ureche: „Ne-am integrat!” Parca iti creste si tie un pic inima la gandul ca stai intr-o tara care a fost in sfarsit recunoscuta ca ceva mai mult decat satra de tigani de catre „Uniune”

Te saruta si sotia de „La multi ani”. Ea parca nu e prea europeana. Deja nu iti mai pasa.

Decat sa o privesti, mai bine scoti o tigara. Mergi intr-un colt mai retras si o aprinzi. Cand sa tragi adanc in piept un fum, apare langa tine un chelner putin bronzat: „Ce faceti aici?” „Fumez” „Hai dom’le, fumezi in restaurant? Suntem europeni, ce…”

 

 

Decembrie 28, 2011

In loc de „Fie ca”

In 2011 nu imi propun nimic pentru 2012. Nu fac evaluari. Si nu vreau sa imi urati „La multi ani !”. De fapt, nici nu vreau sa va ganditi la mine pe 31 decembrie. Vreau sa va ganditi la voi si sa-mi spuneti si mie.

In loc de urari pentru noul an, vreau un singur cadou de la voi. Ganditi-va ce v-a facut fericiti in 2011. Si cand ati ras de v-au durut falcile ultima data. Cand v-ati oprit si ati zambit desi erati singuri pe strada gandindu-va ce bine ca sunt eu, aici acum.

Toate gandurile astea vreau sa le impachetati si sa mi le trimiteti in comentarii sau la magdulici@gmail.com, fie ca ne iubim, cunostem, sau doar ne-am intersectat virtual.

Pentru ca ce-mi doriti voi mie nu ma incalzeste cu nimic. Dar ma va bucura sa stiu ce v-a domesticit inima in 2011.

 

 

Etichete: , ,
Decembrie 23, 2011

28 de ore

Atat a durat noua meserie pe care am incercat-o. 28 de ore in care am inteles de ce inca se mai fac unii profesori. Pentru ce primesti, nu pentru ce dai, sau ti se da.

Pe scurt, am fost rugata sa inlocuiesc o profesoara de limba engleza plecata trei saptamani in concediu medical. Am fost intrebata marti dimineata. Miercuri am semnat contractul. Joi dimineata aveam primul curs.

Am avut doua grupuri, unul de o varsta foarte apropiata de a mea si unul de adulti. Cam de cand am terminat scoala, am tot mormait ca n-as putea niciodata sa fiu profesoara. Ca de ce sa ma stresez cu loaze nerecunoscatoare. Ca de ce sa consum energie cu bestii cu care nu ma pot intelege om cu persoana, cand ma pot intelege mult mai bine om cu PC.

Cu unii mi s-au confirmat fricile, altii mi-au dat de gandit mult. Au fost doua momente care m-au emotionat:

Mi-e dor de dezordinea ta 

20 de minute de pauza. Una din cursante se apropie de mine cu pixul si caietul in mana. Are cam 40 de ani, e micuta de statura, dar are privirea aceea de femeie incapatanata pe care o privire nedeslusita n-o lasa sa doarma noaptea.

In timpul cursului regula acceptata de toti este sa vorbim exclusiv in engleza. Desi e pauza, se apropie de mine si incepe  sa ma intrebe in engleza daca pot sa o ajut. Apoi vad cum ezita si alege franceza ca sa imi explice. A venit o zi in care nu s-a mai putut. Baiatul ei adolescent e acum intr-un centru de reabilitare. Isi continua studiile acolo si i-a spus candva ca ii place engleza. Pana acum i-a scris cate un mail in franceza, dar nu-i raspunde mai niciodata. Asa ca s-a gandit sa ii scrie in engleza, poate il impresioneaza si ii raspunde.M-a rugat sa o ajut sa traduca.

Sunt franturi de fraze care imi tot bazaie prin minte: „Sper sa vii acasa de Craciun”, „Mi-e dor sa te aud cantand la chitara”, „Am fost la sedinta cu parintii, sora ta are note foarte bune”

-Stii ce imi lipseste mult de tot? cand ii luam pizza, niciodata nu manca marginile tari, le lasa aruncate pe masa din bucatarie. O sa-i zic asta. Ca mi-e dor de cum lasa resturile de pizza aruncate. Cum se scrie in engleza?

Un atatc cerebral mai tarziu

J. a facut un atac cerebral la 25 de ani. Lucra ca ospatarita intr-o statiune montana. Cand s-a intamplat, era in apartamentul de la munte. A zacut 4 zile fara mancare, apa sau caldura pe gresia rece, ascultant telefonul care suna fara oprire. Cei dragi se ingrijorau iar ea nu putea raspunde. Pana la urma mama ei a convins pompierii sa o ajute si au intrat in apartament.

Acum are 29 de ani si inca se recupereaza. Isi poate folosi piciorul, dar bratul stang inca nu reactioneaza. Acum invata engleza pentru a putea lucra iar in turism, dar ca receptionista.

Intr-o pauza s-a apropiat de mine:

– Cum se spune „maneca” in engleza?

-Sleeve.

A zambit mandra, s-a apropiat mai mult de mine cu jumatate de palton dezbracat atarnand si m-a rugat cu o voce soptita in engleza:

-Poti, te rog, sa tragi de maneca?

––––––––––––––––––––––––––

Sunt foarte curioasa ce povesti au adunat fostii mei profesori. Povesti despre oameni, nu despre lectii.

Decembrie 19, 2011

Tavalitul de ras al zilei

Azi, in timp ce mancam cu colegii de birou, m-am lipit de calorifer pentru ca sunt o friguroasa. Colegul L. s-a mirat

-Cum, tu esti friguroasa? Si ce faci in Romania cand sunt minus 30 de grade?

-Pai la apartament am centrala, iar la parintii mei am soba cu lemne si padurea aproape.

-A, deci mergi la parintii tai, dar daca e frig nu iesi din casa, stai doar langa soba.

-Da, ies din casa doar cand am nevoie de toaleta, care e in gradina, langa padure.

La care dragul de coleg pune o mutra ultra serioasa de om care a gasit solutia la care eu cu mintea-n ceata nu ma gandisem:

-A, pai eu sa fiu in locul tau, as face pipi la dush, ca sa nu ies noaptea in frig.

Ahahahahaha, ce naiv, ce suflet curat, a crezut ca merg 10 metri prin nameti pana la buda in care iarna mi-e o frica sa imi dau pantalonii jos de ma apuca iremediabil constipatia, dar ca am dus in casa.

Exista asigurari care acopera si moartea provocata de  hohote de ras?

%d blogeri au apreciat asta: