Archive for ‘Events’

Octombrie 30, 2012

Draga tip din copac

Tocmai m-am perindat o vreme pe site-ul asta si mi-am amintit ca am si eu o poveste:

Inca nu plecasem din Romania, era anul 2010 inaintea erei Franta. Am fost La Copac cu A., prietena mea de soricit si bericit. Ne-am luat o bere fiecare si am inceput sa povestim.

La masa din fata erau doi tipi. Unul cu spatele si unul cu fata la noi. Tu erai ala care ne vedea. Si ne-ai vazut de te-ai saturat, ca te-ai tot holbat, mai o dusca de alcool, mai o privire inspre noi. Semanai cu baiatul asta. Poate erai el, Bucurestiul e un sat.

Cand eram la jumatatea berii, ai plecat impreuna cu amicul tau. Cateva minute mai tarziu, a venit chelnerul la noi si ne-a spus ca i-ai lasat bani in plus ca sa ne aduca doua beri. Atat. Fara numar de telefon lasat, fara sa spui ceva cand ai plecat, fara sa ne astepti la iesire. Iti multumesc. E o amintire faina din ultima mea vara in Bucuresti.

Sper sa nu te dezamagesc, dar sa stii ca n-am baut berea aia. Nu aveam mult timp, asa ca i-am spus chelnerului sa le puna la loc in frigider si sa nu mai platim berile pe care le aveam deja. Daca fetisul tau e sa stii ca niste fete simpatice se ametesc cu o bere in plus undeva in centrul capitalei, n-a fost sa fie.

Daca ai vrut doar sa ne faci seara mai faina, ai reusit.

 

 

 

Anunțuri
Ianuarie 29, 2012

Jurnalistul care a ratacit pana la etajul 4

In septembrie imi ardeam spatele pe o plaja de langa Perpignan si neuronii la festivalul de fotojurnalism „Visa pour l’image”. De obicei ma rup de net cand calatoresc, dar de data asta am pacatuit cu niste wifi gratis care isi cauta un telefon prieten intr-un bar.

Asa am vazut ca am un mesaj de la o fosta colega de facultate cum ca un fost coleg face turul Europei si isi cauta canapea prin Franta. Nu prea am avut timp sa-i citesc trecutul, prezentul si viitorul in globul de lcd, dar m-am prins ca a facut ceva documentar despre cum asteapta niste unii sa pice tavanul pe ei si ca a biciclit aburit de slibovita prin vecini.

Pana sa aflu si pe ce loc e in ZeList m-am trezit cu el la usa. Nu stiu cum a ajuns, ca nu-i dadusem codul de la interfon. Sa fi avut incredere vreo babuta din bloc in fata lui de pustan care intra in scara ca sa iti vandalizeze cutia postala si sa iti deseneze gargauni pe vederile primite de la nepoti? Eu cred ca e sburator. Sau zombi. Sau roman.

Am biciclit si am baut. Apoi am biciclit iar. Am descoperit un parc unde oamenii erau fericiti. Am baut pe o barca.  L-am trimis la caprioare. (de alea cu patru picioare). M-a pus pe ganduri.

Am ras de colegul meu de camera care a tipat ca o fashionista in fata unui lighean cu maccarons cand i-a vazut iPad-ul. Am adormit povestind. Am gasit 10 euro pe jos pe care i-am investit in industria de prelucrare a hameiului.

Nu am stat de vorba cu un jurnalist, nici cu un subiect, am stat de vorba cu un musafir. Mi-am dat seama ca citisem multe din articolele lui fara sa ma uit cine le-a scris. Dupa ce a plecat din Lyon, s-au inrosit Facebook si Twitter de bulina rosie a documentarului „Primiti cu cutremurul?”

Si am simtit cea mai stupida dintre mandrii. Aia pe care o arboreaza nationalistii cand scriu pe toti peretii virtuali ca Nadia Comaneci si Cioran sunt romani, doar, doar s-o lipi un pic de fabulospirit si de buletinul lor.

Mai nou, s-a inrosit si televizorul de ciuda ca nebunia lui Ursulean e mai cunoscuta decat manipularea lui. Si nu cred ca se opreste aici, pentru ca picioarele care ratacesc se intalnesc cu idei ignorate de altii si nasc pui de reportaje.

Ianuarie 23, 2012

Caleasca cu cal alb

Baietelul din poza e Dragos, vecinul meu de la tara. Bulina neagra sunt eu. El si fratele lui mai mic au fost cei mai la indemana parteneri de joaca in cei cinci ani pe care mi i-am petrecut pe un varf de deal. Ne-am dat tumba, ne-am batut karate, am cautat hribi, zbarciogi, painisoare si iutari prin padure, m-au umplut de paduchi, le-am dat surprizele mele de la guma cu masini si avioane.

Ma fascina casa lui, desi mica si derapanata, pentru ca avea ghivece de flori pe veranda. Imi placeau si ale mele din gradina aranjata geomatric de mama, dar parca alea in ghiveci aveau ceva in plus, le puteai muta cum vrei, in orice colt te-ai fi asezat.

La patru ani m-am prins ca oricat de tari ar fi ghivecele lui, nu o sa fie nimic intre noi. Eu incepeam sa citesc Fratii Grimm, el visa la ziua in care va avea un tractor. Lua o creanga cu care scarmana iarba in timp ce turuia ca un motor sau urla „Tache, tache, dubalache”.

Am plecat din varful anului la opt ani. Dragos a ramas. Si dealul ala e egoist, cum el nu se poate schimba, nici oamenii de pe el n-au voie. Asa ca de fiecare data cand m-am intors Dragos tot la tractorul lui visa. Intre timp si-a luat un cal si o caruta si a inlocuit slagarul „Tache, tache, dubalache” cu un radio de buzunar.

–––––––––––––––

14 februarie 2011. Fratemiu trimite tot ce are in plus prin debara cu o masina pe varful dealului. Mai exact pana la un kilometru de deal, pentru ca dealul e egoist, a auzit ca apa de ploaie e buna pentru piele, asa ca atunci cand ploua ineaca drumul pana la el in noroi ca sa se balaceasca singur.

Cobor din masina. Tata a venit sa ia toate „hardaile”  cu dusmanul noroiului, caruta cu cal alb  strunit de Dragos. La poalele dealului noaptea e noapte de dictionar, cu fosnituri sinistre, greieri urlatori, stele clipicioase si un colt de luna. Sunt venita de la oras, asa ca am loc pe scandura „soferului”. Ma tin de bratul lui, de un lemn, m-as tine si de coada calului de frica sa nu cad in noroi. „Stai linistita, ca am mai dus fete si au ajuns bine”.

Oricat m-am ferit sa o sarbatoresc, ziua asta nascocita m-a sarbatorit pe mine. Chiar si in cel mai pierdut varf de deal, tot a gasit la repezeala o caleasca si un cal alb, o noapte cu cer senin si un cor de greieri.

Decembrie 23, 2011

28 de ore

Atat a durat noua meserie pe care am incercat-o. 28 de ore in care am inteles de ce inca se mai fac unii profesori. Pentru ce primesti, nu pentru ce dai, sau ti se da.

Pe scurt, am fost rugata sa inlocuiesc o profesoara de limba engleza plecata trei saptamani in concediu medical. Am fost intrebata marti dimineata. Miercuri am semnat contractul. Joi dimineata aveam primul curs.

Am avut doua grupuri, unul de o varsta foarte apropiata de a mea si unul de adulti. Cam de cand am terminat scoala, am tot mormait ca n-as putea niciodata sa fiu profesoara. Ca de ce sa ma stresez cu loaze nerecunoscatoare. Ca de ce sa consum energie cu bestii cu care nu ma pot intelege om cu persoana, cand ma pot intelege mult mai bine om cu PC.

Cu unii mi s-au confirmat fricile, altii mi-au dat de gandit mult. Au fost doua momente care m-au emotionat:

Mi-e dor de dezordinea ta 

20 de minute de pauza. Una din cursante se apropie de mine cu pixul si caietul in mana. Are cam 40 de ani, e micuta de statura, dar are privirea aceea de femeie incapatanata pe care o privire nedeslusita n-o lasa sa doarma noaptea.

In timpul cursului regula acceptata de toti este sa vorbim exclusiv in engleza. Desi e pauza, se apropie de mine si incepe  sa ma intrebe in engleza daca pot sa o ajut. Apoi vad cum ezita si alege franceza ca sa imi explice. A venit o zi in care nu s-a mai putut. Baiatul ei adolescent e acum intr-un centru de reabilitare. Isi continua studiile acolo si i-a spus candva ca ii place engleza. Pana acum i-a scris cate un mail in franceza, dar nu-i raspunde mai niciodata. Asa ca s-a gandit sa ii scrie in engleza, poate il impresioneaza si ii raspunde.M-a rugat sa o ajut sa traduca.

Sunt franturi de fraze care imi tot bazaie prin minte: „Sper sa vii acasa de Craciun”, „Mi-e dor sa te aud cantand la chitara”, „Am fost la sedinta cu parintii, sora ta are note foarte bune”

-Stii ce imi lipseste mult de tot? cand ii luam pizza, niciodata nu manca marginile tari, le lasa aruncate pe masa din bucatarie. O sa-i zic asta. Ca mi-e dor de cum lasa resturile de pizza aruncate. Cum se scrie in engleza?

Un atatc cerebral mai tarziu

J. a facut un atac cerebral la 25 de ani. Lucra ca ospatarita intr-o statiune montana. Cand s-a intamplat, era in apartamentul de la munte. A zacut 4 zile fara mancare, apa sau caldura pe gresia rece, ascultant telefonul care suna fara oprire. Cei dragi se ingrijorau iar ea nu putea raspunde. Pana la urma mama ei a convins pompierii sa o ajute si au intrat in apartament.

Acum are 29 de ani si inca se recupereaza. Isi poate folosi piciorul, dar bratul stang inca nu reactioneaza. Acum invata engleza pentru a putea lucra iar in turism, dar ca receptionista.

Intr-o pauza s-a apropiat de mine:

– Cum se spune „maneca” in engleza?

-Sleeve.

A zambit mandra, s-a apropiat mai mult de mine cu jumatate de palton dezbracat atarnand si m-a rugat cu o voce soptita in engleza:

-Poti, te rog, sa tragi de maneca?

––––––––––––––––––––––––––

Sunt foarte curioasa ce povesti au adunat fostii mei profesori. Povesti despre oameni, nu despre lectii.

Octombrie 18, 2011

Salbaticiunea din autobuz

Cred ca am calcat intr-o pelicula si am aterizat fix in Groundhog Day. In fiecare dimineata iau acelasi autobuz de la prima statie. E gol, pot sa imi aleg ce loc vrea. De fiecare data stau pe al doilea rand de la mijloc, langa geam. Dupa 20 de minute de mers, la statie GB se urca aceeasi salbatica care se aseaza langa mine. Cu acelasi hanorac alb si manusi negre. Se pune pe scaun, isi deschide poseta si incepe sa caute in ea dandu-mi coate ascutite in antebrat. Nu mi-a dat de m-a julit inca, fiind din Tg Ocna i-as fi intors o perversa in orice moment. Dar suficient cat sa ma intreb ce naiba e gresit la tine, femeie?

read more »

Etichete: ,
Iulie 1, 2011

Couchsurfing – ghid de cucerit lumea, canapea dupa canapea

Parintii nostri aveau o metoda grozava de a calatori ieftin: reteaua neamurilor. Aveai chef de liniste? Umpleai portbagajul de bere, ulei, zahar dropsuri asortate pentru aia mici de acolo si aveai cazare asigurata in pensiune all inclusive.  Daca stateai la tara, ocheai un neam de langa plaja, bagai in plasa de rafie un curcan, tuica si vin, eventual niste telemea si iarasi, cazare gratis cu insolatie bonus.

Acum imagineaza-ti ca ai putea avea neamuri in toata lumea. Citeste mai mult!

Ianuarie 30, 2010

Hai la CNDB sa stam pe intuneric

Eu, fiica ploii, cand vreau sa VAD un spectacol  merg sa VAD un spectacol. In acest scop am ajuns la CNDB. Sa vad un minunat spectacol prezentat „preview – performance de si cu Manuel Pelmus”.

Poate ar fi trebuit sa ma ingrijoreze cand domnisoara de la bilete m-a intrebat daca sunt claustrofoba. Sau poate ar fi trebuit sa ma ingrijoreze dupa spectacol cand mi-am dat seama ca domnisoara habar n-avea ce inseamna claustrofob.

Te asezi pe scaun si vezi o scena cu un scaun gol. Se sting luminile. Bezna.

Apoi il auzi pe el, artistul, cum intr-o engleza cu accent de Iliescu il explica cum a pornit ideea spectacolului. Si cu ce e imbracat. Si cate dungi au adidasii lui. Si cum isi sprijina cotul pe genunchiul mainii stangi. Apoi in aceeasi bezna il auzi cum isi descrie fiecare miscare de presupus dans. Pe care ti-l poti doar imagina.

Da, am inteles extraordinara sansa pe care ma primit-o de a-mi imagina singura un spectacol pe baza unor indicii. Ba chiar, asa populara cum sunt, am inteles ca au existat trei momente: unul in care miscarile erau descrise in timp ce erau executate, unul de liniste totala in care dansatorul nu mai exista senzorial si unul in care miscarea a fost descisa in totalitate si apoi executata.

Da, am inteles ca e un twist  sa vezi scena goala la inceput si la sfarsit dar sa nu vezi dar sa nu vezi dansatorul.

Dar Manuel Pelmus, in povestea aia cu hainele noi ale imparatului eu as fi gasca de copii care urla ca esti in pielea goala.

La spectacolul tau mi-as fi dorit sa incep sa cant imnul national in bezna. Sau sa fluier. Sau sa tip. Si-ar fi dat cineva seama ca nu face parte din spectacol? Nu cred, doar e arta moderna. O afirmatie pe neintelesul prostimii.

Te rog, inchide ochii si imagineaza-ti: acum apas tastele doar cu degetele mijlocii de la ambele maini. In acest timp laptopul se sprijina pe genunchii mei. Coatele mi se sprijina pe pulpele superioare. Le ridic doar cand e nevoie sa apas tastele numerice care sunt ceva mai sus. Parul imi aluneca pe frunte. Il dau la o parte.

Aplauze.

Ianuarie 27, 2010

Povestea de dragoste pe care o iubesc

Si cum sa n-o iubesti cand am aparut eu din ea? Am scris un articol pentru revista TABU pe care il gasiti aici si reprodus in cele ce urmeaza:

Mânjitul şi răsfăţata

Când am ajuns la vârsta la care băieţii au început să prezinte interes nu doar ca parteneri de jucat tenis, am întrebat-o pe mama cum l-a cunoscut pe tata.  Era o poveste care mai căpăta un detaliu nou de câte ori o auzeam. Orfană de tată, cea mai mică dintre cei şapte fraţi şi cea căreia bunica mea îi dădea cea mai fragedă bucată de pui la masă, mama ajunsese la 19 ani o răsfăţată. Una frumoasă, după cum o descopeream în poze, şatenă, roşie în obraji, cu o privire pătrunzătoare de care îmi amintesc de câte ori mă uit în oglindă.

Mama lucra ca „socotitoare” în satul Poiana, judeţul Galaţi, şi avea o singură mare frică în legătură cu viitorul soţ: să nu fie un „mânjit”. În concepţia mamei, un mânjit era cineva care lucra cu vopseluri sau alte substanţe care îl făceau să se întoarcă acasă murdar şi să îi dea soţiei mai mult de treabă.

Apoi, ajutată de vărul ei, mama şi-a găsit de lucru la Adjud. Când a coborât pe peron, vărul mai era cu un coleg de muncă. Coleg care a plăcut-o. Aşa a ajuns mama să se întâlnească cu el la cinema în Adjud chiar a doua zi. Cu o noapte înainte mama spune că a visat un tip brunet, cu un palton de piele negru, care venea la ea peste o apă. Cu o zi înainte tata pune că şi-a vopsit paltonul cu o cremă specială, pentru că se decolorase şi voia să pară că e nou şi să o impresioneze.

La cinema, mama ţine minte şi acum că rula un film de dragoste. Soţul unei femei moare în război, iar cel mai bun prieten al lui începe să îi facă avansuri. Femeia refuză aşa că prietenul o loveşte. Atunci mama i-a spus tatei că ea ar fi acceptat o relaţie cu cel mai bun prieten al soţului,  asta doar ca sa evite să fie bătută. Tata n-a fost de acord.
După un film şi o prăjitură, tata i-a spus că vrea să o ia. Pur şi simplu. Vărul a convins-o pe mama, povestindu-i că e băiat bun şi are bani la CEC.

Era februarie când tata s-a dus la mama acasă, se topeau zăpezile şi Siretul ieşise din matcă aşa că tata a trebuit să-l treacă cu barca. După ce a făcut turul rudelor din sat, tata s-a pregătit de plecare. Şi mama a spus că merge să îl conducă până la pod.
De fapt, mama şi-a luat câteva lucruri şi actele într-o geantă şi dusă a fost. Abia după câteva săptămâni i-a trimis vorbă bunicii că e bine.

Camera în care stăteau în chirie în Adjud avea doar un raft şi un pat. Amândoi îşi amintesc cum au pus hârtie colorată pe rafturi şi stăteau pe pat şi îşi admirau creaţia. De asemenea, ca să ajungă la toaletă trebuia să traverseze o curte. Şi pentru că era noroi, tata o lua întotdeauna pe mama în spate şi o ducea până acolo.

În timp ce tata îşi făcea meseria de „mânjit” (da, mama exact peste asta a dat) mama stătea acasă şi citea romane.
Pentru mine, dragostea înseamnă răbdarea pe care a arătat-o tata când, într-o zi, s-a întors acasă flămând de la muncă şi a văzut că mama nu făcuse nimic de mâncare. A luat o cană de apă, a amestecat zahăr şi a început să înmoaie o felie de pâine în licoarea magică. Când l-a văzut, mama l-a întrebat: „Dar ce, aia-i mâncare?”.

O iarnă mai tarziu s-a născut sora mea, apoi trei băieţi, iar după 23 de ani de la marea aventură, eu. Nu mi-am cunoscut părinţii tineri (mama avea 43 de ani şi tata 52 când m-am născut), aşa că povestea asta a fost o poveste şi pentru mine, în încercarea de a-mi reconstrui un trecut. Un fel de reîncarnare retroactivă.

Cu toate acestea, sunt sigură că acum, după 45 de ani împreună, sunt mai fericiţi ca niciodată. Pentru că pentru mama iubirea înseamnă să îi organizeze lui tata ziua, să îl tachineze, să îl cheme din curte când e o emisiune interesantă la televizor, să îl contrazică în legătură cu anul de naştere al lui Eminescu sau să îi pună în borş tăiţei de casă în loc de orez. „Că aşa îi place lui taică-tu.”
Iar pentru tata, iubirea însemnă să o protejeze pe mama, să fie mândru când are musafiri şi toată lumea o adoră, să o ia în braţe şi să îmi spună, „uite cum stă ca un miel la drăgălit”.

Ianuarie 23, 2010

A week at the airport – Alain de Botton

Titlu alternativ:   Munca este pauza de rutina pe care mi-o iau intre vacante.

Nu-mi amintesc nici muntii, nici compania, nici destinatia

Am citit cartea dintr-o rasuflare, inainte sa adorm. Apoi nu am mai putut dormi, cu gandul la tot ce mi-am imaginat de fiecare data cand am zburat.

Timp de o saptamana, Alain a avut biroul in Terminalul 5 din aeroportul Heathrow, Londra. O tortura, daca ma gandesc la cate povesti esti martor fara sa poti interveni sau fara sa poti afla mai mult.

La primul meu zbor cu avionul, dupa ce m-am asezat mi-am facut cruce. Asa ma invatase mama, sa fac cruce cand plec la drum. Niciodata nu mi-a spus de ce, asa ca am adaugat propria semnificatie. De fiecare data imi doream „Sa ma intorc cu bine”. Nu-mi amintesc sa-mi fi spus ca vreau „sa ajung cu bine la destinatie”. Scopul plecarii nu e calatoria in sine, ci imbogatirea spirituala prin noua experienta. Vroiam sa ma intorc cu bine pentru ca asta insemna ca am sjuns la destinatie, am cucerit noi emotii si voi veni acasa mai bogata sa le impartasesc.

Am fost pe rand, fiecare capitol din cartea lui Alain.

Plecari

Am fost cea care tremura, plangea in hohote si  nu-si putea lua adio. Pentru ca atunci inca nu exista ideea de ramas bun. Apoi am fost cea care a intrat ultima pe poarta de la check-in, pustie pentru ca mai erau cateva minute pana cand se inchidea. Alain are dreptate, in momentele in care simtit cum se rupe o parte din noi uitam sa privim situatia in ansamblu. Ne gandim cat suntem de tristi, in loc sa ne gandim ce noroc avem ca putem trai o clipa cu o asemenea intensitate.

In momentul in care am suferit cel mai intens, mi-am dat seama ca de fapt am obtinut ce vroiam: sa imi dau tot sufletul cuiva fara sa-mi fie teama, fara sa mai ascund o parte intr-un beci ascuns de parca dragostea ar fi fost o turma de soldati din Al Doilea Razboi Mondial.

„…she would ocasionally pause and briefly consider the effect of her condition on her audience before returning to her lover’s chest, damp with tears.

We might have been ready to offer simpathy, but in actuality there were stronger reasons to want to congratulate her for having such a powerful motive to feel sad. We should have envied her for having located someone without whom she so firmly felt she could not survive, beyond the gate let alone in a bare student bedroom in a suburb of Rio”.

In zbor

Distanta fata de sol, fata de toate motivele de a ne trezi in ziua urmatoare, ne aduce mai aproape de iminenta mortii. Orice turbulenta de duce mai aproape de cei carora ai uitat sa le spui cat ii iubesti inainte sa pleci.

Perspectiva pe care o ai asupra orasului pe care il parasesti te transforma psihic si te obliga sa te gandesti la noi inceputuri, sau macar la o schimbare. Spre deosebire de masina sau tren, unde inaintezi liniar, in avion tot corpul este obligat sa simta ca te indepartezi, ca faci o schimbare.

In cele cinci luni in care am stat la Lyon, nu am putut tine un jurnal, online sau offline. Cele trei evenimente care m-au marcat le-am scris intr-un document word. Abia cand am luat avionul spre Bucuresti si am vazut cum tot orasul si viata mea de acolo se indeparteaza de mine am scos un carnetel si am notat de-a valma tot: oameni, replici, intamplari, ce cred si ce vreau sa se intample mai departe.

Aveam nevoie sa simt cum termin  un capitol ca sa ma pot gandi  la un titlu pentru el.

Sosiri

Pentru mine exista doua tipuri de sosiri: acasa sau in locuri in care sufletul tau se poate cuibari fericit.

Cand ma intorc acasa e simplu, nu am nici o nesiguranta, stiu ca voi simti totul mai gri cand voi ateriza dar ca atunci cand deschid usa, imi arunc bagajul in mijlocul camerei si ma arunc in pat, legatura se restabileste.

Atunci cand calatoresti spre un zambet, totul are alte dimesiuni. Nu pot sa ma concentrez cand citesc revista din avion, as vrea sa dorm tot drumul si sa ma trezesc abia cand se anunta aterizarea, profit de orice interactiune umana ca sa nu ma gandesc cat timp a mai ramas.

Stiu foarte bine cum e sa alergi spre iesire stiind ca motivul asteptarii tale se afla acolo si sa vezi ca intarzie. Simt ca o intreaga aeronava, un intreg echipaj a conlucrat ca eu sa ajung la timp dar am ajuns la timp degeaba. Ma uit cu ciuda inspre familiile reunite care deja isi cauta un taxi spre casa. Si iarasi, ma regasesc in observatia lui Alain:

“It is therefore hard to know just what expression we should mould our faces into as we advance towards the reception zone. It might be foolhardy to relinquish the solemn and guarded demeneaour we usually adopt while wandering through the anonymous spaces of the world, but at the same time, it seems only right that we should leave open at least the suggestion of a smile. We may settle on the sort of cheerful but equivocal look commonly worn by people listening out for punchlines to jokes narrated by their bosses.

So what dignity must we posses not to show any hesitation when it becomes clear, in the course of a twelve-second scan of the line, that we are indeed alone on the planet (…)”

Eu nu pot sa imi disimulez dezamagirea. De fiecare data ma grabesc spre poarta cu toate sperantele ingramadite in mine: de data asta e cineva acolo. Cateva secunde sunt intotdeauna de ajuns sa imi dau seama ca nu e nimeni. Apoi ma uit in stanga si in dreapta. Poate e o gluma, poate se ascunde. Abia apoi imi accept dezamagirea, ma incrunt, sun si aud inevitabil: “Sunt in metrou. Ajung imediat”.

Peste aproape o saptamana ma voi imbarca in zborul cu numarul 17. Cu siguranta perspectiva mea va fi diferita acum ca am citit aceasta carte si va voi oferi povesti cu si despre zbor.

PS: Ii multumesc mult Cristinei Bazavan pentru ca a facut posibila intalnirea dintre mine si carte.


Decembrie 18, 2009

Cate Craciunuri putem ingramadi intr-o saptamana?

In obiceiul de a-mi bate joc de timpul meu stand pe Twitter, am dat de entuziasmul unei gazele care se bucura ca fusese pana la data de 17.12.2009 la 4 petreceri de Craciun. Si mai urmau doua.

Dragilor, probabil eu vin din povestea care se termina cu un cal sur si o lingura introdusa fix in rima.

In calendarul meu Craciunul e pe 25 decembrie. Pentru ca atunci au vrut popii sa imi spuna ca ar trebui sa mananc halci de porc, vin rosu, sa vorbesc frumos cu mama si tata, sa tai un copac, sa il pun in casa cu becuri stralucitoare in el, sa fac donatii, sa ascult gasti de copii infrigurati si infometati de bani care urla colinde si sa ma uit la comedioare ieftine despre Mosi Cracuni transformati in spioni.

Prin urmare, ce-i cu isteria asta a petrecerilor de Craciun in toate formele, gastile si cluburile? Ce emotii simti cand sarbatoresti o treaba care se va intampla peste o saptamana in repetate randuri?

Mai multe petreceri de Craciun mai multe sanse de castig?

Mie asa imi suna. Mai mult iesit din casa, mai multa socializare, poti in sfarsit sa iti pui „hainele de bune” (pentru ca din pacate revelionul il sarbatorest doar o data, si ai un grup limitat care iti va admira tinuta), sa primesti cadouri, poate iti pica si o dama de verde la asternut din disperarea ca nu are cu cine face sarbatorile. Alea care vor urma. De-adevaratelea.

Hai, luminati-ma voi. Pentru ca, nu-i asa, „fie ca lumina sarbatorilor sa coboare asupra mea”.

%d blogeri au apreciat asta: