Nesimţirea ostentativă

Titlu alternativ: Păcălește-mă, dar nu-ți bate joc de mine!

Cel mai bine reacţionez emoţional î1n faţa unui efort. Îmi place să fiu minţită bine, bolnav, să fie orice intenţie atât de bine ascunsă încât, atunci când îmi dau seama ce mi s-a întâmplat,  să plâng mai puţin de tristeţe şi mai mult de ciudă că există oameni capabili de un puzzle pe care eu nu sunt în stare să îl rezolv.

E uşor de înţeles de ce mă amuză uneori până la dezgust  cei care încearcă să obţină ceva de la mine fără să plănuiască vreun efort, puţină sudoare sau  originalitate. Prietene dependente de shopping sau de fumat care îmi cer bani de mâncare în timp ce îmi arată că şi-au cumpărat un ceas care a costat contravaloarea chiriei mele.  Cerşetoarea care întinde mâna ei cu degete pline de ghiuluri de aur ca să îmi ceară bani.

Şi astăzi, Scrisoare către România

Dacă am învăţat ceva în nouă ani de studii umaniste, am învăţat că există matematică peste tot. Şi ipoteze care în mod normal acţionează mecanisme care conduc spre aceeaşi concluzie de fiecare dată. Sau mai pe scurt, există reţete. Doar că aici, câteva ingrediente îmi stau în gât:

 1. Persoana I, plural: „Vrem să muncim în Roşia Montană, vrem să trăim din minerit”.

Personajul colectiv avea haz în „Alexandru Lapusneanu”.  Nu pentru că avea replici uşor de reţinut, dar pentru că erau toţi că unul şi se făceau prezenţi prin ei, nu printr-o portavoce.

Nu vreau să văd un text scris ca şi cum localnicii din Roşia Montană, sătui de sărăcie, au cumpărat un domeniu şi suiţi hăt în vârful dealului unde zbârnâie  semnalul la Wi-Fi   au ticluit o campanie de awareness în Social Media. Mi-e clar că nu e aşa. Cum la fel de clar, nu pot să cred  că locuitorii din Roşia Montană, în timp ce se plimbau prin pădure să culeagă două pungi de ciuperci din care să mănânce o iarnă întreagă s-au gândit : „Romania trebuie să ştie povestea noastră,  hai să căutăm un om cu suflet bun care să ne ajute.”  Şi hop, dintr-o scorbură le-a ieşit în cale PR-ul de la Roşia Montană Gold Corporation cu o mândreţe de site cum nici cu gândul nu gândeau.

2. Discursurile la indigo

Da, şi mie îmi spuneau la şcoală că ” Repetiţia e mama invaţăturii”.  Melodii anoste ajung hituri pentru că le auzi întruna la radio. Dar „Poveștile oamenilor” de pe site,  deşi nu mă îndoiesc că sunt reale (la fel de reale că orice altă poveste despre oameni la limita sărăciei din mediul rural) sunt identice într-un mod supărător.

Îmi imaginez schema făcută după brainstorming:

Fiecare poveste va include:  Prezentare- Din ce trăim- Toţi suntem săraci, dar noi avem şansa unică de a scăpa de asta-Unică noastră şansa este mineritul- Spune povestea.

Declinarea schemei e respectată cu stricteţe în fiecare discurs, cu câte o frustrare la adresă ONG-istilor pe ici pe colo. O să fac un puzzle din toate cele şase, unul în care orice piesă ar putea fi oricând înlocuită.

„Păcurar Constantin mă numesc, sunt născut şi trăit în Roşia Montană. Am 56 de ani şi locuiesc cu soţia şi 7 copii într-o singură cameră. Am doi băieţi, niciunul din ei nu lucrează, deşi sunt în putere şi ar munci orice. Trăim doar din pensia mea de miner. Abia ne ajung banii de făină.”

„Sunt foarte tristă şi uimită cum nişte oameni se opun proiectului minier. Ei chiar nu ştiu situaţia reală de la noi. Am cules cu mâna mea ciuperci, am pus deoparte şase pungi pentru iarnă, dar cum să trăim din asta, când aici ciupercile se fac doar două săptămâni pe an?”

„Si alţi români o duc rău, ştiu asta, nu zic că doar noi suntem necăjiţi. Dar noi avem noroc, că putem să facem iar minerit, că asta ştim să facem cel mai bine şi am trăit din asta atâtea generaţii.”

„Viata de aici este foarte grea fără locuri de muncă, iar cine nu ştie şi este activist ecologist din faţa computerului să vină să vadă situaţia reală.”

„O companie aşteaptă să facă minerit şi ne da locuri de muncă, iar eu sper că unul va fi pentru mine, că să-mi cresc copiii.”

„Unii vor să ne bage în UNESCO? Bine că nu vor să ne împăieze! Suntem oameni, ca şi ei. Să vină să trăiască aici şi să vadă cum este! Va rog să mă ajutaţi şi să daţi o şansa mineritului în Roşia Montană! Spuneţi povestea mea şi altora! Vă mulţumesc!”

3. Poveşti puţine

Doar şase oameni sunt reprezentativi pentru Roşia Montana? Doar şase mor de foame/ au familii numeroase/ au încercat alte afaceri şi şi-au dat seamă că mineritul e singură lor şansa? Dacă da, atunci nu aveau nevoie de un site. Puneau de o scrisoare în lanţ, înlocuiau „Vă mulțumesc” cu „Trimite la 5 prieteni sau vei avea cinci ani de ghinion” şi gata.

Sunt mai mult de şase oameni? Atunci vreau să îi văd. Cu un discurs adevărat, la prima mână, nu răspunsuri la un chestionar prestabilit.

Pentru că mesajul oamenilor este că e mai importantă decizia comunităţii locale decât cea la  nivel naţional. Vreau să văd unul din copiii aceia eminenţi cum îmi povesteşte ce face el toată ziua. Cum nevoia l-a învăţat să diferenţieze ciuperca otrăvitoare de aia bună. Cum îi degeară degetele în ghete în drum spre şcoală pentru că satul e aşa de sărac încât nu îşi permit un autobuz pentru elevi. Nu vreau să citesc un comunicat de presă împrăştiat în discursuri-tip.

Comunicarea e despre empatie, nu despre milă. Iar manipularea, de cele mai multe ori, are legătură cu banii.

Anunțuri

One Comment to “Nesimţirea ostentativă”

  1. Cat poti fi de indignata!
    Ai spus mult adevar in randurile tale si ai stiut sa il faci sa si transpara.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: