Baietelul din poza e Dragos, vecinul meu de la tara. Bulina neagra sunt eu. El si fratele lui mai mic au fost cei mai la indemana parteneri de joaca in cei cinci ani pe care mi i-am petrecut pe un varf de deal. Ne-am dat tumba, ne-am batut karate, am cautat hribi, zbarciogi, painisoare si iutari prin padure, m-au umplut de paduchi, le-am dat surprizele mele de la guma cu masini si avioane.

Ma fascina casa lui, desi mica si derapanata, pentru ca avea ghivece de flori pe veranda. Imi placeau si ale mele din gradina aranjata geomatric de mama, dar parca alea in ghiveci aveau ceva in plus, le puteai muta cum vrei, in orice colt te-ai fi asezat.

La patru ani m-am prins ca oricat de tari ar fi ghivecele lui, nu o sa fie nimic intre noi. Eu incepeam sa citesc Fratii Grimm, el visa la ziua in care va avea un tractor. Lua o creanga cu care scarmana iarba in timp ce turuia ca un motor sau urla “Tache, tache, dubalache”.

Am plecat din varful anului la opt ani. Dragos a ramas. Si dealul ala e egoist, cum el nu se poate schimba, nici oamenii de pe el n-au voie. Asa ca de fiecare data cand m-am intors Dragos tot la tractorul lui visa. Intre timp si-a luat un cal si o caruta si a inlocuit slagarul “Tache, tache, dubalache” cu un radio de buzunar.

——————————————–

14 februarie 2011. Fratemiu trimite tot ce are in plus prin debara cu o masina pe varful dealului. Mai exact pana la un kilometru de deal, pentru ca dealul e egoist, a auzit ca apa de ploaie e buna pentru piele, asa ca atunci cand ploua ineaca drumul pana la el in noroi ca sa se balaceasca singur.

Cobor din masina. Tata a venit sa ia toate “hardaile”  cu dusmanul noroiului, caruta cu cal alb  strunit de Dragos. La poalele dealului noaptea e noapte de dictionar, cu fosnituri sinistre, greieri urlatori, stele clipicioase si un colt de luna. Sunt venita de la oras, asa ca am loc pe scandura “soferului”. Ma tin de bratul lui, de un lemn, m-as tine si de coada calului de frica sa nu cad in noroi. “Stai linistita, ca am mai dus fete si au ajuns bine”.

Oricat m-am ferit sa o sarbatoresc, ziua asta nascocita m-a sarbatorit pe mine. Chiar si in cel mai pierdut varf de deal, tot a gasit la repezeala o caleasca si un cal alb, o noapte cu cer senin si un cor de greieri.

Stiam ca ziua asta va veni, ii mai lovise si pe altii. E ca o raceala care s-a strecurat in tine cand erai in metrou. Nu simti nimic si deodata, cand te asezi pe scaun, simti o fierbinteala in tample, o sfarseala in genunchi si daca te ridici, simti ca tot Pamantul s-a ascuns in capul tau si se roteste in jurul creierului. Tic-tac. Tic-tac.

A inceput de dimineata. Autobuzul nu venea, eu intarziam la sedinta, asa ca am luat o bicicleta. Bicicletele de inchiriat de aici au trei viteze. Pana acum, inafara de vreo panta, care oricum e rara pe rutele pe care biciclesc eu, am mers doar cu viteza a 3-a. Acum la fel. Doar ca acum am gafait. Am incercat sa dau vina pe bicicleta, ca a stat in ploaie si a ruginit. M-am uitat mai bine. Ma asteptam sa imi spuna: “Magda, nu esti tu, sunt eu. Eu nu mai pot continua asa.”

Dar n-a zis nimic ca doar e bicicleta. Apoi am mancat. Iar am respirat greu. M-a luat cu intepaturi in piept. Iar am biciclit. Iar am gafait. M-am urcat pe cantar. E prima data in cariera mea de mancatoare cand ma ingras dupa sarbatori. Sau in general, e prima data cand ma ingras dupa ce mananc. Pana acum singura reactie pe care o aveam la mancare era de supravietuire.

As putea zice ca ma simt ca un om nou, in sensul in care sunt cineva care nu exista pana acum. Dar ma simt mai degraba un om vechi.

Suntem europeni, ce…

ianuarie 2007

In loc de urari pentru noul an, vreau un singur cadou de la voi. Ganditi-va ce v-a facut fericiti in 2011. Si cand ati ras de v-au durut falcile ultima data. Cand v-ati oprit si ati zambit desi erati singuri pe strada gandindu-va ce bine ca sunt eu, aici acum.

Toate gandurile astea vreau sa le impachetati si sa mi le trimiteti in comentarii sau la magdulici@gmail.com, fie ca ne iubim, cunostem, sau doar ne-am intersectat virtual.

Pentru ca ce-mi doriti voi mie nu ma incalzeste cu nimic. Dar ma va bucura sa stiu ce v-a domesticit inima in 2011.

Pe scurt, am fost rugata sa inlocuiesc o profesoara de limba engleza plecata trei saptamani in concediu medical. Am fost intrebata marti dimineata. Miercuri am semnat contractul. Joi dimineata aveam primul curs.

Am avut doua grupuri, unul de o varsta foarte apropiata de a mea si unul de adulti. Cam de cand am terminat scoala, am tot mormait ca n-as putea niciodata sa fiu profesoara. Ca de ce sa ma stresez cu loaze nerecunoscatoare. Ca de ce sa consum energie cu bestii cu care nu ma pot intelege om cu persoana, cand ma pot intelege mult mai bine om cu PC.

Cu unii mi s-au confirmat fricile, altii mi-au dat de gandit mult. Au fost doua momente care m-au emotionat:

Mi-e dor de dezordinea ta 

20 de minute de pauza. Una din cursante se apropie de mine cu pixul si caietul in mana. Are cam 40 de ani, e micuta de statura, dar are privirea aceea de femeie incapatanata pe care o privire nedeslusita n-o lasa sa doarma noaptea.

In timpul cursului regula acceptata de toti este sa vorbim exclusiv in engleza. Desi e pauza, se apropie de mine si incepe  sa ma intrebe in engleza daca pot sa o ajut. Apoi vad cum ezita si alege franceza ca sa imi explice. A venit o zi in care nu s-a mai putut. Baiatul ei adolescent e acum intr-un centru de reabilitare. Isi continua studiile acolo si i-a spus candva ca ii place engleza. Pana acum i-a scris cate un mail in franceza, dar nu-i raspunde mai niciodata. Asa ca s-a gandit sa ii scrie in engleza, poate il impresioneaza si ii raspunde.M-a rugat sa o ajut sa traduca.

Sunt franturi de fraze care imi tot bazaie prin minte: “Sper sa vii acasa de Craciun”, “Mi-e dor sa te aud cantand la chitara”, “Am fost la sedinta cu parintii, sora ta are note foarte bune”

-Stii ce imi lipseste mult de tot? cand ii luam pizza, niciodata nu manca marginile tari, le lasa aruncate pe masa din bucatarie. O sa-i zic asta. Ca mi-e dor de cum lasa resturile de pizza aruncate. Cum se scrie in engleza?

Un atatc cerebral mai tarziu

J. a facut un atac cerebral la 25 de ani. Lucra ca ospatarita intr-o statiune montana. Cand s-a intamplat, era in apartamentul de la munte. A zacut 4 zile fara mancare, apa sau caldura pe gresia rece, ascultant telefonul care suna fara oprire. Cei dragi se ingrijorau iar ea nu putea raspunde. Pana la urma mama ei a convins pompierii sa o ajute si au intrat in apartament.

Acum are 29 de ani si inca se recupereaza. Isi poate folosi piciorul, dar bratul stang inca nu reactioneaza. Acum invata engleza pentru a putea lucra iar in turism, dar ca receptionista.

Intr-o pauza s-a apropiat de mine:

- Cum se spune “maneca” in engleza?

-Sleeve.

A zambit mandra, s-a apropiat mai mult de mine cu jumatate de palton dezbracat atarnand si m-a rugat cu o voce soptita in engleza:

-Poti, te rog, sa tragi de maneca?

——————————————————————————

Sunt foarte curioasa ce povesti au adunat fostii mei profesori. Povesti despre oameni, nu despre lectii.

-Cum, tu esti friguroasa? Si ce faci in Romania cand sunt minus 30 de grade?

-Pai la apartament am centrala, iar la parintii mei am soba cu lemne si padurea aproape.

-A, deci mergi la parintii tai, dar daca e frig nu iesi din casa, stai doar langa soba.

-Da, ies din casa doar cand am nevoie de toaleta, care e in gradina, langa padure.

La care dragul de coleg pune o mutra ultra serioasa de om care a gasit solutia la care eu cu mintea-n ceata nu ma gandisem:

-A, pai eu sa fiu in locul tau, as face pipi la dush, ca sa nu ies noaptea in frig.

Ahahahahaha, ce naiv, ce suflet curat, a crezut ca merg 10 metri prin nameti pana la buda in care iarna mi-e o frica sa imi dau pantalonii jos de ma apuca iremediabil constipatia, dar ca am dus in casa.

Exista asigurari care acopera si moartea provocata de  hohote de ras?

Din fericire, pentru ca am avut deplasari neprevzute platite de asociatia unde lucrez la Paris, Avignon si prin ceva satuc adorabil cu vaci si ceata groasa.Plus un Bruxelles finantat de mine din motive de corazon care face budibum.

Din pacate, in timpul asta voi ati asteptat ceva. Si eu nu m-am tinut de cuvant.

Imi pare rau. Remediez deindata ce am timp de stat in varful patului.

Public tinta:
-pustani care vor sa isi impresioneze anturajul
-adulti care au facut gresala de a se imprieteni cu mama si tata pe FaceBook
-baieti care au iesit din dulap, dar mintea prietenilor lor inca nu

Servicii oferite:

- Gigel is now in a relationship cu Maricica: 10 euro
- Like pentru fiecare status: 50 centi/ like
- Comentariu romantico-sexual la fiecare status: 3 euro/comentariu
exemplu: Staus: S-a oprit metroul intre statii, of, iar ajung acasa la 9
Comentariu: Hai mai repede, supereroul zilelor mele pline de rutina, eu te astept deja, ghici unde?
Hlizeli si emoticoane extra: 50 centi bucata

Despartire: cand clientul crede ca si-a atins scopul, sau nu mai are bani suficienti pentru relatie, poate alege una dintre urmatoarele forme de despartire:

Gigel and Maricica are no longer in a relationship

Despartirea Londra (te face sa pari un Lord)

Comentariu: “Iti multumesc, Gigel, pentru tot ce m-ai invatat. Iti respect decizia, dar sa stii ca raman prietena ta orice ar fi!”

Despartirea Paris (te face sa pari un romantic)

Comentariu: Gigicut, te-am iubit cum nu am mai iubit vreodata, cu tine am aflat magia dansului in ploaie. Adio, sclipirea ochilor mei!”

Despartirea Africa (te face sa pari ultra dotat)

Comentariu:Gigi, asa orgasm nu am mai avut cu nimeni, dar totusi pentru mine conteaza mai mult dragostea.

Cand locuiam in Romania, trebuie sa recunosc ca nu prea ma apasa ce se spune despre noi inafara granitelor. Imi era de ajuns faptul ca traiam intre 22 de milioane de fiinte superioare, autosuficiente, care au un patriotism pe care eu l-as rezuma cel mai bine in fraza “Eu te-am facut, eu te omor”.

Adica daca e tara mea, pot sa spun ca e de cacao, si ah, pacat ca e locuita. Dar sa nu-mi vii tu nenorocit de strain sa imi arati analfabetii cu degetul si satele fara apa curenta si dispensar ca iti dau un Cioran si un Enescu peste ochi, de te invarti ca Nadia Comaneci la barna. Ptiu! (introduceti flegma patrioata).

De cand stau in Franta, a trebuit sa deschid ochii de nevoie. Ba cand auzeam un “aha” politically corect atunci cand spuneam ca sunt din Romania, ba cand mai aparea in ziar ca niste conationali au gasit o casa, au intrat pe geam si s-au pus pe locuit pana cand s-au trezit cu prefectul care intamplator locuia si el acolo ca s-a intors din vacanta.

Sau cand s-a umflat vana patriotismului in noi din cauza emisiunii marionetelor de la Canal Plus, “Les Guignols de l’info” .

Cred ca atunci m-am gandit prima data: daca tot vorbesc engleza, franceza si spaniola, hai sa profit de asta ca sa vad daca discriminarea si stereotipurile sunt un mit alimentat de media sau chiar exista “pe teren”.

Daca as intreba oameni direct, nu cred ca as obtine un raspuns sincer, pentru ca intrebarea “Ce crezi despre romani?” lasa un timp de analiza respondentului.

Asa mi-am dat seama ca am la dispozitie unealta revolutiilor, prietenul specialistilor in nimic si dusmanul timpului petrecut in atins piele calda de om iubit si nu ecran touch care nu freamata daca ai mana transpirata, alias TWITTER.

De ce Twitter? Pentru ca scrii manat de un impuls, te plangi sau te bucuri, impartasesti sau certi. E locul in care, daca nu esti membru de partid politic sau vedeta, lasi frau liber parerilor, oricat de discriminatorii sau rasiste ar fi ele. Pentru ca mai importanta decat parerea bine construita a unui politician despre romani, e parerea pustiului care ia metroul in Paris si scrie pe Twitter ca e “blocat in metrou cu doi nenorociti de romani care canta la acordeon si put”. Pentru ca el ar putea fi la un moment dat angajator. Sau chiar politician.

Asa ca, incepand de astazi, voi monitoriza parerile exprimate despre romani pe Twitter de catre vorbitorii de engleza, franceza, spaniola (si italiana si portugheza cu ajutorul Google Translate, daca ma pierd). Voi publica un raport saptamanal cu cele mai socante/interesante/magulitoare/suparatoare pareri gasite. Daca vorbiti si alte limbi inafara de cele listate, v-as multumi cu drag pentru ajutor.

E un demers personal, pentru ca avem nevoie sa deschidem ochii. Si pana la urma e un exercitiu fascinant, ca si cum deodata ai fi invizibil si ai putea afla ce barfesc colegii de liceu despre tine pe la colturi.

Voi publica primul raport duminica, 6 noiembrie.  Pana atunci, va astept cu sugestii si completari.

Uneori, jurnalistii lipsiti de inspiratie intreaba intr-un interviu “Ce fel de film ar fi fost viata ta daca ar fi fost ecranizata?”

A mea n-ar fi fost cu siguranta un film romantic. Sunt moartea pasiunii, puterea mea de super erou e sa provoc erectii intelectuale si fizice si sa le las dezamagite ale nimanui scheunand a pustiu.

Astazi de dimineata am fost la piata. Ieri am adormit fara sa ma demachiez, asa ca peste mutra de “abia iesita din cearsaf” se mai asterneau si doua dungi de mascara intins. Ciufulita si dezorientata in cautarea unui mango si a unor castane de copt, ma trezesc cu o copie a lui Romain Duris, cu o stralucire de Eminescu la sanatoriu in privire:

-Ma scuzati… Franta?

-Nu

-Spania?

-Nu

-Italia?

-Nu

-De unde?

-Romania?

-A, sunteti foarte frumoasa….

Sunt femeie, nu caramida. Imi plac complimentele. Dar in acelasi timp, intamplarea face sa am un cap intre urechi in care se petrec miscari. Si nu suport minciunile. Asa ca in loc sa ma incante, m-a speriat rau. Am zis “Merci”, dar cand m-a intors cu spatele am scos un “yayks!” de Scooby Doo si m-am ascuns printre multimea din fata unei tarabe cu dovleci.

Cand am terminat negotul de duminica dimineata am plecat spre casa linistita. Linistita pana cand ma trezesc cu personajul care ma ataca din lateral.

-Aha, ne reintalnim! Stai asa ca ma suna cineva!

Ba’ sa stea mama dumitale. Cum avea o geaca cu maneci largi am avut impresia ca a dusla ureche un telefon imaginar si a inceput sa vorbeasca cu maneca. Dar am zis ca nu stiu evolutia tehnologiei asa ca am mers mai departe. Dar nu scap asa usor.

-Domnisoara! Domnisoara!

Ma opresc.

-Si, ce faci la Lyon?

-Invat

-Ce inveti?

-Stii, nu vad de ce ti-as raspunde la intrebarea asta.

-A, pai atunci spune-mi altceva: iti place ploaia? Ai vazut vreodata un rasarit? Zi-mi ce vrei tu.

-Imi plac desenele animate.

-Super! si mie! Care iti plac?

-Tom si Jerry

-Hm, asta care e? Cu o pisica……

-Si un soarece?

-Si iti plac desenele. A, asta lucrezi, faci desene animate?

-Nu. Am terminat?

In momentul asta a pus o privire descumpanita, cam cea pe care o aveau gainile de la tara cand ma vedeau intrand in curte si alergau disperate dupa mine crezand ca am graunte, dar eu intram doar sa adun ouale.

Am aruncat o jumatate de zambet si am plecat repetendu-mi in minte acelasi “yaks!” scubiduic.

La Hollywood, povestea asta se termina cu noi doi gatind bostanii din piata in cabana lui din Alpi la care am fi ajuns intr-un elicopter.

Dar cand povestile ma intalnesc, eu le dau de le julesc.