Astazi, 11 ianuarie 2012, la varsta de 24 de ani si jumatate fix, am imbatranit.
Stiam ca ziua asta va veni, ii mai lovise si pe altii. E ca o raceala care s-a strecurat in tine cand erai in metrou. Nu simti nimic si deodata, cand te asezi pe scaun, simti o fierbinteala in tample, o sfarseala in genunchi si daca te ridici, simti ca tot Pamantul s-a ascuns in capul tau si se roteste in jurul creierului. Tic-tac. Tic-tac.
A inceput de dimineata. Autobuzul nu venea, eu intarziam la sedinta, asa ca am luat o bicicleta. Bicicletele de inchiriat de aici au trei viteze. Pana acum, inafara de vreo panta, care oricum e rara pe rutele pe care biciclesc eu, am mers doar cu viteza a 3-a. Acum la fel. Doar ca acum am gafait. Am incercat sa dau vina pe bicicleta, ca a stat in ploaie si a ruginit. M-am uitat mai bine. Ma asteptam sa imi spuna: “Magda, nu esti tu, sunt eu. Eu nu mai pot continua asa.”
Dar n-a zis nimic ca doar e bicicleta. Apoi am mancat. Iar am respirat greu. M-a luat cu intepaturi in piept. Iar am biciclit. Iar am gafait. M-am urcat pe cantar. E prima data in cariera mea de mancatoare cand ma ingras dupa sarbatori. Sau in general, e prima data cand ma ingras dupa ce mananc. Pana acum singura reactie pe care o aveam la mancare era de supravietuire.
As putea zice ca ma simt ca un om nou, in sensul in care sunt cineva care nu exista pana acum. Dar ma simt mai degraba un om vechi.
